La început, omul pe toate le trăiește și le înfăptuiește în afara inimii; nutrește gânduri de mândrie și ia seama la lucruri deșarte, viețuind, de fapt, în înșelare. Inima îi este întunecată și lipsită de înțelegere și, în starea sa căzută, alege să se închine și să slujească „făpturii, în locul Făcătorului” (Romani 1, 25). 

Trăind în afara inimii, omul este lipsit de discernământ și nu deslușește uneltirile diavolului (cf. II Corinteni 2, 1), după cum drept învață și Vechiul Testament: „nu poate cel lipsit de inimă să dobândească înțelepciune” (cf. Pilde 17, 16); și pentru că omul nu-și are inima ca temei al ființării sale, rămâne neștiutor și fără roadă, „lovind în aer” (I Corinteni 9, 26). Nestatornic și plin de îndoială, el nu izbutește să urmeze calea Domnului fără șovăială.

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii, Editura Basilica, București, p. 16)