Demonul iubirii de arginţi „deseori imită smerenia”. Pe lângă acesta, există şi „un demon al slavei deşarte care, ca şi cel al iubirii de plăceri, ne îndeamnă spre milostenie” (Sfântul Ioan Scărarul). Însă, mai presus de orice, avem nevoie de multă trezvie pentru a vădi viclenia diavolului, care se poate manifesta chiar atunci când suntem angajaţi în lucrarea virtuţilor.

În stilul său caracteristic, Sfântul Ioan Scărarul ne povesteşte o întâmplare pilduitoare în acest subiect: „Stând odată în chilie, m-am lenevit şi era cât pe-aci să cuget că o părăsesc când, sosind oarecari bărbaţi, în aşa măsură s-au apucat să mă laude ca pe un isihast, încât dintr-o dată gândul leneviei a fost alungat de cel al slavei deşarte; şi am admirat cum demonul cel cu trei ascuţişuri [mândria] se împotriveşte tuturor duhurilor”. În mod similar, „demonul iubirii de arginţi luptă cu înverşunare pe cei săraci de bunăvoie; iar de nu-i va putea birui, le va pune înainte pe săraci ca un pretext, încercând astfel să facă iarăşi materialnici pe cei nematerialnici”.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 303-304)