Părinţii spirituali ai Filocaliei ne învaţă că judecarea altora şi vorbirea de rău este un lucru pierzător. Cel care judecă pe semenul său se autoidolatrizează, luând, în închipuirea sa, locul lui Dumnezeu, Dreptul Judecător. Dimpotrivă, omul duhovnicesc acoperă lipsurile şi scăderile pe care le constată la alţii, cu dragoste şi smerită cugetare, considerând că păcatele sale sunt mult mai multe şi mai mari şi că trebuie să-l preocupe în mod deosebit curăţirea sa, asceza sa.

(Pr. Ioan C, Teşu, Teologia necazurilor, Editura Christiana, p. 218)