„Aurul se lămurește în foc – zice înțeleptul Sirah – și oamenii cei plăcuți lui Dumnezeu, în cuptorul smereniei”.

Ca și aurul brut, scos din pământ, omul se naște cu o mulțime de „corpuri străine”. Patimile moștenite de la părinți, înclinările rele trasate din moși-strămoși și, pe deasupra, păcatele noastre formează în sufletul nostru impuritățile, pământul, zgura, corpurile străine care trebuie înlăturate pentru ca aurul din noi, adică chipul și asemănarea lui Dumnezeu, să iasă lămurit, curat și strălucitor.

Iată cum ne putem lămuri noi în cuptorul smereniei!

Când Domnul Iisus I s-a arătat Sfântului Eustațiu Plachida între coarnele cerbului, i-a spus că îi va trimite multe necazuri și dureri, până când va ajunge la „adâncul smereniei”. Și după ce acest al doilea Iov a ars de viu în cuptorul smereniei timp de 15 ani, după ce și-a pierdut soția și copiii, ajungând slugă la un boier, Dumnezeu din nou l-a ridicat la rangul său de mare comandant al oștilor lui Traian. Dar a ținut să-l aducă la acest adânc al smereniei, pentru că atât el cât și familia lui, pe care a regăsit-o, să-L poată mărturisi pe Hristos înaintea păgânului împărat Adrian și să moară cu toții ca niște adevărați mucenici, cu suflet smerit și purificat de orice corpuri străine și de orice impurități.

(Arhimandritul Paulin Lecca, Adevăr și Pace. Tratat teologic, Editura Bizantină, București, 2003, pp. 61-65)