Ființa umană este nu numai o făptură liberă, ci și euharistică. Fiecare dintre noi este și împărat, și preot. Cum spune eroul, mai bine zis antieroul din Povestiri din subterană de Dostoievski: „Să presupunem, domnilor, că omul nu este un imbecil… Dar, dacă nu e imbecil, atunci este uimitor și îngrozitor de nerecunoscător! Ba chiar aș putea spune că definiția cea mai bună a omului ar fi: făptură bipedă și ingrată… El a atras blestemul asupra lumii; și ceea ce-l deosebește în primul rând de celelalte animale este privilegiul de a blestema…”.

Într-adevăr, acest lucru este real pentru omul căzut, care și-a întors fața de la Dumnezeu, dar nu și pentru omul așa cum a fost el gândit de Dumnezeu și cum a fost restaurat de Hristos. Pentru omul adevărat cea mai bună definiție, prima sa însușire care-i permite să fie ceea ce este, este recunoștința sau rugăciunea de mulțumire. Omul se deosebește de celelalte viețuitoare și prin privilegiul de a fi preot al creației, de a-L binecuvânta pe Dumnezeu, de a cere binecuvântarea Sa asupra altor persoane și asupra lucrurilor.

(Episcopul Kallistos Ware, Împărăția lăuntrică, Editura Christiana, 1996, p. 38)