Părintele Mihail Lupescu de la Mănăstirea Oașa a fost, pe 20 aprilie, invitatul ASCOR Alba Iulia la cea de-a treia conferință din Postul Paștilor. Întâlnirea a avut tema: „Tinerețea ca stare permanentă în Biserica lui Hristos”, iar concluziile serii au fost că, „dacă bătrânețea trupească este inevitabilă, cu bătrânețea duhovnicească lucrurile stau altfel”.

În cele ce urmează, vom prezenta câteva crâmpeie din cele spuse de către Ieromonahul Mihail în conferință:

Trebuie să facem distincție între două feluri de tinereți și două feluri de bătrâneți. Dacă bătrânețea trupească este inevitabilă, cu bătrânețea duhovnicească lucrurile stau altfel. Părintele nostru duhovnicesc – Părintele Teofil Părăian – este un exemplu ilustrativ în acest sens. El era un bătrân-tânăr, un tânăr mai tânăr decât tinerii. Și ne zicea adesea: „Tinerețea este vârsta bucuriei. Tinerețea nu este compatibilă cu tristețea. Orice om ar trebui să fie un tânăr bucuros.

Postul este o perioadă de primăvară duhovnicească, în care totul din noi trebuie să revină la viața în Dumnezeu și să se înfrumusețeze de virtuți.

Pentru a ajunge la calea prin care devenim tineri, trebuie să o căutăm și cred că această cale se găsește unde te aștepți mai puțin. Trebuie să ne întoarcem în timp, într-o lume de acum 200 de ani, în care oamenii nu aveau surse de informare, slujbele erau săvârșite într-o limbă străină lor, nu erau oameni culți, însă erau oameni înțelepți. Care era, așadar, modul în care acest om își lucra mântuirea, cum ajungea el pe cale? A existat în acest popor, vreme de sute de ani, un sistem de informare religioasă în limba română, un sistem care funcționa perfect, deși oamenii nu înțelegeau mai nimic la biserică. Acest sistem cuprindea toată dogmatica; unul dintre pilonii acestui sistem este colinda. Colinda cuprinde toată istoria mântuirii. Cele mai multe colinde se referă la Pătimirile lui Hristos, nu la Nașterea Lui. O altă temă prezentă în colinde este istoria căderii lui Adam din Rai, prin mâncarea din rodul oprit.

„Tinerețe fără de bătrânețe și viață fără de moarte”

Tot în acest sistem erau încadrate și basmele românești. Un astfel de basm este cel al Tinereții fără de bătrânețe și vieții fără de moarte. În acest basm întâlnim multe elemente cu înțeles profund. Basmul începe cu copilul care, împlinind 16 ani, începe căutarea lui. Primește un cal pe care îl îngrijește 40 de zile – o perioadă simbolică în tradiția ortodoxă și scripturistică. Acest cal care dă sfaturi bune și îl însoțește pe copil cine să fie? Acest cal este conștiința. Voinicul se îmbracă în haine noi – simbol al botezului. Apar toate elementele asceticii răsăritene: ascultarea conștiinței, împărțirea averii și fuga în pustie. Întâlnirea cu gheonoaia (ciocănitoare) reprezintă întâlnirea în luptă cu cele cinci simțuri. Ea, înainte să-l atace face un zgomot foarte mare – adică auzul, de asemenea e foarte mare – adică văzul, de asemenea i-a spus lui Făt-Frumos că, dacă nu scăpa calul, l-ar fi mâncat fript – adică gustul și mirosul. Aceste cinci simțuri Făt-Frumos le înfrânează prin conștiință. Ajunge apoi la scorpie, care simbolizează imaginația. În ascetica răsăriteană, imaginația este văzută ca „închipuire cu multe chipuri”. În lupta cu imaginația, Făt-Frumos ajunge după ce biruiește cele cinci simțuri, pentru că lupta cu imaginația este mai rea decât ele. Făt-Frumos o biruiește prin alipirea de cal, adică de conștiință.

Ajunge apoi la pădurea cu fiare, dincolo de care e palatul tinereții fără de bătrânețe și al vieții fără de moarte. Calul îi spune că nu este chip a te bate cu aceste fiare. Cine să fie aceste fiare? Aceste fiare cu care nu te poți bate, această pădure deasă și înaltă sunt gândurile pe care, după învățătura Sfinților Părinți, nu le poți opri – ci doar le poți ignora. În această luptă este cât pe ce să piară, însă Doamna Palatului – adică mintea curată de patimi – îi vine în ajutor și îi salvează. Astfel, după ce biruiește aceste trei obstacole și cu mintea curată, ajunge în palatul inimii unde găsește trei femei: mintea, simțirea și voința. Se căsătorește cu cea mai mică din ele, această unire simbolizând unirea cu Dumnezeu. Însă basmul nu se încheie aici. Acetica zice să nu fericești pe nimeni înainte de mormânt. Orice om, la orice înălțime s-ar ridica, poate cădea în orice moment în orice patimi. Și Făt-Frumos cade. Cum cade? Printr-o fiară cumplită? Nu! Printr-un biet iepure care îl ațâță pe Făt-Frumos, un iepure pe care nu îl poate prinde decât după ce-l vânează cu trei săgeți, adică cele trei faze ale păcatului: momeala, însoțirea și consimțirea și făptuirea. Și, astfel, Făt-Frumos cade asemenea lui Adam. Apoi dă de moarte, care îi trage o palmă.

Făt Frumos pleacă la drum cu armele, paloșul, sulița, săgețile tatălui său din tinerețe. Aceasta înseamnă că purcederea în căutarea nemuririi se face prin asumarea identității proprii și etnice. Doar cu aceste arme Făt-Frumos va izbândi.

Basmul, ca specie epică, prezintă lupta dintre bine și rău, unde întotdeauna binele iese învingător. Aparent, în basmul nostru, răul biruiește. Însă știm că Făt-Frumos, înainte de a se întâlni cu moartea, îl trimite pe calul conștiință înapoi, spunându-i „Du-te și am nădejdea că și eu voi reveni curând”. Aceasta seamănă cu ceea ce spune preotul la proscomidie: „pomenește Doamne, pe toți cei care întru nădejdea învierii au adormit”. Despărțirea lui Făt-Frumos de calul conștiință este, de fapt, despărțirea sufletului de trup. Replica morții este foarte interesantă: „Bine că ai venit, că dacă mai întârziai mă prăpădeam și eu”. Făt-Frumos primește o palmă, adică primește moarte trupească, prin care toți vom trece, însă calul-conștiință era deja plecat în tărâmul celor vii.

(Prelucrare: Paul Popa)