Despre bătrâni aflăm numeroase mărturii în Sfânta Scriptură. Aceștia au jucat un rol crucial în conducerea poporului, atât în perioada Vechiului Testament, cât și în perioada Noului Testament. În Vechiul Testament, pentru poporul evreu ieșit „din pământul Egiptului şi din casa robiei” (Ieșirea 20, 2), bătrânii reprezentau o „instituție” teocratică: „Atunci Domnul a zis către Moise: Adună-Mi şaptezeci de bărbaţi, dintre bătrânii lui Israel, pe care-i ştii tu că sunt căpetenii poporului şi supraveghetorii lui, şi du-i la cortul adunării, ca să stea cu tine acolo.” (Numeri 11, 26). Funcțiile acestora erau de a supraveghea poporul, de a conduce drept, de a învăța și de a judeca diferite probleme apărute în sânul comunității. Ei trebuiau să fie „treji, cinstiţi, întregi la minte, sănătoşi în credinţă, în dragoste, în răbdare” (Tit 2, 2).

Bătrânii sunt izvoare ale înțelepciunii, bătrânețea fiind privită ca o vârstă a înțelepciunii. Astfel de idei regăsim la Iov 12, 12, care întreabă retoric „Oare nu la bătrâni sălăşluieşte înţelepciunea şi priceperea nu merge mână în mână cu vârsta înaintată?” și în cartea Pildele lui Solomon 16, 31, unde ni se spune că „Bătrâneţea este o cunună strălucită; ea se află mergând pe calea cuvioşiei”.

Bătrânilor li se cuvine cinste și respect pentru ceea ce înseamnă ei pentru cei mai tineri, pentru că prin viața lor culturală și spirituală sunt un model pentru generațiile următoare. De altfel, există mențiuni scripturistice și în acest sens în care se arată cum trebuie să fie purtarea tinerilor față de bătrâni: una dintre poruncile Decalogului spune că: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie” (Ieșirea 20, 12). Sfântul Ambrozie al Mediolanului subliniază de ce este atât de important să-i cinstim pe părinți: „Dacă ne vom gândi ce au făcut pentru noi părinții noștri, vom rămâne uimiți de nemăsuratele noastre datorii” (Ala Rusnac, Cugetări duhovnicești – din înțelepciunea sfinților, vol. I, Editura Epigraf, Chișinău, 2009, p. 77). Din acest fapt se poate deduce neîndoielnic că aceștia erau ocrotiți și binecuvântați de Dumnezeu, căci „Înaintea celui cărunt să te scoli, să cinsteşti faţa bătrânului şi să te temi de Domnul Dumnezeul tău. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru” (Levitic 19, 32).

Toate aceste caracteristici au făcut ca Sfânta Scriptură să fie plină de exemple de chipuri de oameni vârstnici înțelepți, credincioși, sfătuitori și îndrumători, aflați sub ocrotirea lui Dumnezeu: Avraam și Sarra, au primit Sfânta Treime la stejarul Mamvri, iar pentru credința și viața lor, au primit făgăduința că la adânci bătrâneți li se va naște un fiu: „Atunci a zis Domnul către Avraam: Pentru ce a râs Sarra în sine şi a zis: Oare cu adevărat voi naşte, bătrână cum sunt?” (Facerea 18, 11-13). Asemenea lor, preotul Zaharia și soția sa, Elisabeta, oameni „drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului” (Luca 1, 6), care „nu aveau nici un copil, deoarece Elisabeta era stearpă şi amândoi erau înaintaţi în zilele lor” (Luca 1, 7), au primit binecuvântarea lui Dumnezeu pentru rugăciunile lor, născând la bătrânețe un fiu, pe Sfântul Ioan Botezătorul. Dreptul Simeon, „drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era asupra lui” (Luca 2, 25) și proorocița Ana, „ajunsă la adânci bătrâneţe” (Luca 2, 36) „văduvă, în vârstă de optzeci şi patru de ani, şi nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni” (Luca 2, 37), martorii Întâmpinării Domnului Hristos (Luca 2, 25-38), persoane vârstnice, care pentru credința lor au primit spre a vedea pe Fiul lui Dumnezeu înomenit.

Bătrânii sunt izvoare ale înțelepciunii, ale cunoașterii, fiind plini de frumusețea blândeții şi a bunătăţii. Rolul lor în biserică este unul absolut necesar și în zilele noastre: „vârstnicii, prin maturitatea lor duhovnicească, pot ajuta mult la păstrarea valorilor creștine în cultura noastră, pentru armonia societății și a familiei” (Cuvântul rostit de Patriarhul României la Proclamarea Anului omagial și comemorativ 2023). O veche expresie din popor ne spune că „cine nu are bătrâni să-și cumpere”, deoarece vârstnicii noștri sunt comori neprețuite la casa fiecăruia și în societate, ducând cu ei o moștenire culturală absolută, plină de cuvinte de învățătură, dragoste, promovând valori precum răbdarea, chibzuința, bunătatea, credința și multe altele.

Față de situația vârstei a treia, s-a manifestat permanent o grijă și o dragoste manifestată prin forme concrete. În istoria Bisericii, exemplele de manifestare a acestora față de persoanele vârstnice sunt numeroase, precum avem pe Sfântul Vasile cel Mare, care a înființat, în apropiere de Cezareea, un mare centru, denumit în popor ca Vasiliada, în care au fost ridicate biserici, spitale, azile pentru bătrâni, case pentru găzduirea străinilor și multele altele. Acest așezământ demonstrează că exista o grijă deosebită față de categoriile vulnerabile ale societății precum orfani, străini și, mai ales, bătrâni, încă din primele veacuri ale creștinismului. Un alt exemplu este și Sfântul Ioan Gură de Aur, care odată ajuns arhiepiscopul Constantinopolului, a ridicat spitale pentru bolnavi și numeroase așezăminte pentru bătrâni, orfani și săraci.

Grija și dragostea față de cei în etate s-au transmis până în zilele noastre, Biserica lucrând pentru ocrotirea și cinstirea persoanelor vârstnice, deoarece sunt valoroși pentru comunitate. La fiecare Sfântă Liturghie se aduc rugăciuni pentru ei, căci rugăciunea „este expresia cea mai curată a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele” (Valeriu Gafencu, Calea spre fericire, Editura Agaton, Făgăraș, 2006, p. 26). Pe lângă aceasta, Biserica desfășoară numeroase activități de sprijinire și ajutorare a celor ce caută mângâiere în ultima parte a existenței lor pământești, fiindcă bătrânețea este „această toacă de vecernie a vieții” (Vasile Ghica, scriitor român).

În concluzie, bătrânii au un loc important în societate și trebuie încurajați să educe tinerii cu înțelepciunea și bogăția spirituală pe care o au. Trebuie să ne apropiem mai mult de ei, să nu fim indiferenți la durerile lor, ci să-i ajutăm, să-i sprijinim, într-un cuvânt – să-i iubim. Ei sunt de neînlocuit în societate și trebuie să înțelegem că reprezintă izvoare ale înțelepciunii dată de Dumnezeu, care este Ocrotitorul și Binefăcătorul lor. Pot deveni adevărate modele de urmat prin viața și cultura lor, fiind îndrumătorii și învățătorii noilor generații.

Filip-Hristofor Cane și Cristian-Marian Damian, Facultatea de Teologie „Justinian Patriarhul” din București