Bătrânul care seamănă cu tot ce iubim la Dumnezeu

Moș Nicolae nu face bine dând bănuți pe SMS doar ca să bifeze caritatea. Nici nu face campanii de stocare a simpatiei pentru a deveni apoi vector de imagine și  imaginație. Dacă e să fim cinstiți nici nu prea vorbește. Din contră. Străbate pe vârfuri pervazurile să nu strice somnul și surpriza copiilor (a se citi „sulpliiiiiiza”).

Duminica aceasta e plină de Bucurie. Suntem de câteva săptămâni în taina Postului Nașterii Domnului. Pe calea spre Betleem suntem însoțiți nu doar de Magi, ori de privirea blândă a Maicii Domnului ce-L poartă încă în pântece pe Cel Nevăzut ori de curajul Dreptului și lucidului Iosif, tâmplarul din Nazaret – custodele Copilului Coroană a tuturor copiilor.

Ne-a însoțit samarineanul milostiv (Luca 10, 25-37), neliniștitul bogat căruia i-a rodit – fără rost de bucurie – țarina (Luca 12, 16-21) ori dregătorul bogat prea încântat de ceea ce avea ca să accepte să fie (Luca 18, 18-27). Azi avem de model femeia cea gârbovă, sărmană lipită cu fruntea de pământ- fizic- și mintea alipită de Cerul Hristos (Luca 13, 10-17). Toate aceste Evanghelii ne învață cum să fim ca să bineplăcem lui Dumnezeu. Unii dintre noi putem rosti des, parcă prea des, ca scuză de cele mai multe ori, că tot ce ne spun Evangheliile sunt pentru vremea aceea, în care Dumnezeu se afla în călătoria Sa printre noi. Și că-i greu, tare greu de îndeplinit ceva din toate aceste lecții acum când noi călătorim spre El. Din rânduiala lui Hristos anul acesta – unul extrem de greu și obositor sufletește – Duminica tămăduirii femeii gârbove (Luca 13, 10-17) ține în ea și praznicul Sfântului Nicolae. Bătrânul Minune de Om.

Deseori m-am întrebat ce iubim anume atât de mult la omul acesta care ne vindecă rana de copilărie și frica de îmbătrânire. Moșul acesta Arhiereu. Pentru că mai înainte de toate – sper că au aflat și cei care doresc dovezi istorice – Nicolae este personaj istoric. Nu intru în amănunte nu pentru că nu aș ști – vă rog să citiți cartea ce am scris Viața și minunile Sfântului Nicolae. Repere catehetico-omiletice ( Ed. Agnos / Ed. Andreiana, Sibiu, 2009, 188 p.) – ci și pentru că gândul mă duce spre altă mărturisire decât a istoriei unui om. Cum de a fost el adoptat de oameni să se bucure cu el așa de strașnic? Și nu. Nu mă interesează deloc cu cine și de ce îl confundă occidentalii. Și nici n-am să gust din ironiile ieftine conform cărora ar fi în carantină și de aceea nu vine anul acesta. Cei care fac glumele acestea seamănă teribil cu secretarii de partid comunist de odinioară ce jigneau inteligența copiilor cu moartea lui Moș Crăciun. Și cred că într-adevăr, pentru supraoameni ca ei Moș Nicolae nu vine nu pentru că n-ar vrea dar la ei totul e închis. Inclusiv sufletul. Mă interesează de unde evlavia aceasta la Omul-Minune Nicolae. N-a scris mare lucru. Se păstrează undeva, prin colecțiile de texte patristice, o jumătate de epistolă către episcopul său Teofil de Niceea. Dar cam atât. Și nu cred că sunt mulți care au dat de text. Am întrebat copiii și de la ei am aflat. Și mi-am dat seama că și mie, copil fiind și acum, la prima tinerețe a bătrâneții, tot din aceleași motive mi-i drag.

În primul rând, pentru că e un orfan cuviincios. Și de aceea îmi pare absurd ca unii să creadă că nu înțelege tristețea orfanilor. Tatăl meu, orfan și el, îl iubea tocmai de aceea. Spunea că sigur îl înțelege întru totul. Din iubire îi slujea de mic copil la locașul lui din Șcheii Brașovului iar acum în tihna țărânei din curtea cerească a Șcheilor căreia noi, cei încă vii, îi spunem cimitir. Cânta, bătea toaca ori curăța prin biserică doar pentru Sfântul Zâmbitor. Apoi cred că-l iubim că-i un om cinstit cu prietenii. Nu doar cele trei fete de armator știu aceasta ci și toți cei dimpreună colegi cu ele Copilului Nicolae. Noi reținem povestea cu fetele că este impresionantă. Dar istoria vieții lui ne spune că așa, săritor, era în toate. Și știa să nu facă nici o fală din ajutorul acordat. Iubea săracii și-i cinstea pe oamenii în nevoi dar și lucra pentru ei cu drag. Ceea ce ne place este că am vrea să-i semănăm, chiar dacă nu ne iese mereu.

Apoi, îl iubim că fuge de laude. Aici e mai greu. Că nouă ne cam plac. Dar poate învățăm din fuga sa din Patara, unde este născut, la Mira – unde devine mitropolit – că nu e important pe cine ajuți ci cum îi dai ajutor lui Hristos ascuns în fratele ori în sora ta. Chiar când nu e creștin ori creștină. Pentru că nu vorbim de un umanism creștin la Nicolae ci de omenie. Floare rară, tot mai rară încă din vremea aceea. Îl iubim că Duhul Sfânt îl alege de Arhiereu și el nu-i trădează încrederea și din poziția aceea apără săracii, dă de mâncare și se joacă dimpreună cu pruncii. Iar la vreme de foamete întoarce corăbiile cu grâu din drumul pe ape spre Constantinopol și își satură concetățenii. Căci asta înseamnă să fii lider. Să nu lași comunitatea ta pradă deznădejdii de dragul nici unei Capitale de Imperiu. Iar Nicolae înainte de foame și cu ea deodată vindecă deznădejdea oamenilor din Mira.

Îl iubim pe Nicolae pentru că e deștept în cele ale credinței. Dărâmă cu rugăciunea un templu păgân dar nu aprinde și trupurile păgânilor. Se oferă rob în locul unor înlănțuiți iar când este azvârlit în temniță de mașinațiile politice ale secretarul Împăratului Constantin – pe care și Nicolae îl face Mare – se vădește a fi protejat de Maica Domnului și Ioan Botezătorul. Ce mai, strașnic din cale afară Omul-Minune Nicolae.

Cum a devenit bun? Cred că prin efortul său de a ne învăța să fim mai buni cu fiecare zi și mai darnici cu fiecare dar. E ceva în modul lui de a ne propune Împărăția lui Dumnezeu care ne încântă. Și nu, nu e vorba doar de  dulciurile din bocanci. E vorba de chipul său, chip al blândeții în care strălucește credința. Aspru cu sine și tandru cu noi. Ne înlocuiește toate cioburile sparte de alții în suflet cu zâmbetul său. Șugubăț și deschis. Liniștit și liniștitor. Întrupează cam tot ce ne-am dori noi, creștinește vorbind, să fim. Lasă totul pentru a avea viața veșnică. Vindecă gârbovii sufletești și trupești pentru a crește ratingul de verticalitate în istoria de atunci și istoria imediată. Cred că dispune de cea mai mare livadă de portocali din lume, ce zic, din univers și livada aceea e doar un lot din grădina Edenului celui Nou care este Biserica. Nu cred că există vreun colț de sărăcie unde să nu fi fost prezent, unde să nu  fi cărat vreun dar. Dacă simțiți sau știți vreun astfel de loc faceți-i semn. Vine.

Poate – ce zic, sigur –  că sunt un anacronic de ortodox. Fie. Dar cum explică simpliștii și caricaturizatorii vocației umane că Omul-Minune străbate veacurile, inspiră, dăruiește cu fiecare dar pe care-l dăruim. El este directorul celei mai mari școli de făcut binele din lume. El a dovedit că omenește e posibil să împlinești Binele așa cum își dorește Iisus Hristos, cel care, nu-i așa, învață pe dregătorul bogat că numai Dumnezeu singur e Bun. Dar care ni-l oferă și pe samarineanul milostiv icoană omului curajos în a face binele bine. Pe unii îi încurcă. Moș Nicolae nu face bine dând bănuți pe SMS doar ca să bifeze caritatea. Nici nu face campanii de stocare a simpatiei pentru a deveni apoi vector de imagine și  imaginație. Dacă e să fim cinstiți nici nu prea vorbește. Din contră. Străbate pe vârfuri pervazurile să nu strice somnul și surpriza copiilor (a se citi „sulpliiiiiiza”). La noi. La alții, ei știu. De aici dilema mea când lumea ne îndeamnă să ne decupăm sărbătorile și să punem în locul lor virtualul cu ștaif politizat. Oare cum ar fi ei să-și primească salariile numai pe ecran ca și cafeaua ori gogoșile cu ciocolată? Iar când îi strânge foamea de prin ședințele interminabile să li se ofere simple ecrane cu meniuri. Oare e chiar așa de greu să înțelegi, om mare, că cititul e una și mâncatul e alta? Că lumea basmelor în care se zbat ei nu-l încape pe Sfântul Nicolae înțeleg. Dar lumea noastră reală devine basm numai pentru că Oameni-Minune ca Sfântul Nicolae nu au confundat lumile. Și și-au văzut de prăznuit bunătatea. Și au făcut-o live! Mereu fiind on-air pe canalul de știri al lumii sfințeniei și iubirii fără ifose de vedetă.

Cel care caută cerul cu sufletul său nu poate să nu vadă Omul-Cer Nicolae. Sfântul. Bătrânul care este cam tot ce ne-am dori noi, omenește, să fim.

Sursa: tribuna.ro

De la același autor

Ultimele din categorie