Jean-Claude Larchet (n. 1949) este un teolog de înaltă valoare și largă vizibilitate în spațiul teologiei ortodoxe contemporane. Scrierile sale acoperă domenii dintre cele mai largi și variate ale reflecției creștine: personalități fundamentale ale teologiei răsăritene, antropologia creștină: valoarea trupului uman și buna folosire a facultăților spirituale, într-o lume a tehnologiei digitale;  asceza personală: lupta creștinului cu păcatele și patimile, ca forme ale răului moral prin cultivarea virtuților creștine, culminând în iubire, virtutea care unește cu Dumnezeu, rolul Sfintelor Taine sau mistica sacramentală. În ultimii ani, cercetările sale s-au aplecat asupra ecoteologiei creștine, a relației omului cu lumea creată de Dumnezeu și chiar asupra recentului episod pandemic. Fiecare dintre aceste teme au fost amplu analizate, lucrările pe care le-a oferit teologul ortodox francez constituind adevărate monografii, de o deosebită valoare științifică și cu ample finalități duhovnicești. 

Însă, tema asupra căreia s-a aplecat cel mai mult, elaborând cele mai numeroase lucrări, unice în spațiul teologiei creștine contemporane, este cea a suferinței. De unde vine suferința? Care sunt cauzele ei prime și ultime? Este suferința o pedeapsă? Poate găsi omul un sens pozitiv, în cele mai grele și îndelungate dureri? Care trebuie să fie atitudinea creștinului față de suferință? Sensurile și foloasele suferinței etc. Sunt câteva dintre întrebările și temele la care a răspuns în volumele publicate, în sensul cel mai înalt cu putință teologic și duhovnicește. 

În cercetarea sa, intenția fundamentală este aceea de a pune în valoare adevărurile sublime ale învățăturii patristice, frumusețile și subtilitățile gândirii Sfinților Părinți, însă, în paginile sale reușește să facă interpretări și nuanțări de mare finețe teologică și profunzime sufletească, acoperite, însă, cu frumosul veșmânt al „smereniei”, ceea ce le dă un farmec și o valoare sporită. 

Starea paradisiacă – chemare spre îndumnezeire

Învătura spiritualității creștine, pe care Jean-Clade Larchet o evidențiază permanent, urmând Sfinților Părinți, este aceea că în starea paradisiacă, lumea și omul se aflau într-o relativă desăvârșire, urmând a conduce, prin colaborarea cu harul, spre îndumnezeire, la deplina unire și comuniune cu Dumnezeu. Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, căruia autorul i-a consacrat mai multe monografii, între care și o valoroasa teză doctorală, omul, „coroana” creației, regele și preotul acesteia, era chemat să săvârșească o adevărată liturghie cosmică, incluzând și integrând întreaga creația în epectaza către sfințenie. 

În starea paradisiacă, „trupul lui Adam cel de la început nu avea materialitatea și grosimea pe care le are trupul acum, natura sa era mai degrabă cea a trupului înviat pe care o evocă Sfântul Pavel în 1 Cor. 15”. Considerând că omul a fost creat nestricăcios și nemuritor, Sfinții Părinți răsăriteni „nu înțeleg că el nu putea fi stricăcios și muritor, ci că, prin har și prin liberă alegere, el avea posibilitatea să nu fie stricăcios și muritor”.

În această ordine și armonie primordială, s-a produs căderea în păcat a primilor oameni, iar efectele acesteia s-au răsfrânt asupra întregii creații. Asupra omului, trup și suflet; asupra relației sale cu lumea creată, dar mai ales asupra legăturii lui cu Dumnezeu. Precum o arată și denumirea sa din limba greacă – amartia – păcatul este, cu adevărat, o ratare a țintei fundamentale a vieții – mântuirea, o rupere de Creator, o îndepărtare de lumea creată spre folosul omului, și o scindare lăuntrică a facultăților lui interioare. 

Dacă în starea paradisiacă domneau armonia și comuniunea, unitatea și raționalitatea, lumea căzută este caracterizată de scindare și divizare, de împrăștire și sfâșiere. În starea cea dintâi, precum învață duhovniceștii Părinți, „omul nu știa ce-i suferința, nici trupească, nici sufletească, nici morală. Ei spun că în Rai, omul avea parte numai de dulceață, de bucurie, de desfătare, de veselie duhovnicească și fericire de nespus, necunoscând nici durerea, nici plăcerea”. 

Păcatul, ca tentativă de îndumnezeire fără Dumnezeu, îl înstrăinează pe primul om de Creatorul său și de lumea pe care Acesta i-a oferit-o pentru a o transforma într-un rai, îl aruncă în suferință și durere. 

Creștinismul – religie a fericirii

Cu foarte mult discernământ științific și spiritual, teologul francez arată că Dumnezeu nu a vrut, nu vrea și nu va vrea niciodată suferința omului. El l-a creat pe acesta spre bucurie veșnică și mântuire. Iar după ce protopărinții noștri au gustat de otrava păcatului, a căutat să îi mângâie și să le redescopere calea spre adevărata viață, mult mai greu de parcurs, trimițându-le mesageri, în persoana profeților, iar apoi prin Întruparea Unicului Său Fiu, pentru ca omul și omenirea să nu piară, ci să se întoarcă la Adevăr și să redobândească viața cea veșnică. „Potrivit unui cuvânt răspicat al Sfântului Isaac Sirul, subliniază Jean-Claude Larchet, «Dumnezeu nu voiește suferința noastră» și n-a voit-o nicicând; că Hristos n-a venit printre noi ca să ne aducă suferință, ci ca să ne izbăvească de ea; că suferința, cu neputință de răpus în chip firesc în această lume, poate fi biruită în chip duhovnicesc, prin viețuire creștină, cu harul lui Hristos”. 

Autorul francez lărgește această concepție patristică, pentru a face cunoscută învățătura cea dreaptă în această privință: „Creștinismul, fundamental, nu este religia suferinței, ci a fericirii. Căci fericire i-a dăruit Dumnezeu omului la facere și fericire i-a hărăzit pentru vecie”. „Dumnezeu nu voiește nicidecum suferința, și aceasta se vede limpede din faptul că nici n-a creat-o dintru început și nici n-a pus-o mai apoi în creația Sa. E străină de cele menite omului, așa cum se arată el de la facere și până în veșnicie”. Sau, și mai tranșant „Dumnezeu, fiind bun, nu avea cum să pună în natura omenească relele care se văd în ea. (... ) A socoti că Dumnezeu e izvorul relelor înseamnă a-I nega bunătatea”. 

Dintr-o perspectivă morală, a raportului dintre bine și rău, dintre păcat și virtute, „suferința e străină de planul lui Dumnezeu cu privire la om și la lume, și n-a fost sădită de Creator nici în om, nici în lume. (...) În starea sa dintâi, în Rai, omul nu știa de suferință și Dumnezeu n-a plănuit ca el s-o cunoască vreodată. (...) Suferința face parte dintre cele ce sunt contrare firii, vădind pervertirea, străcăciunea și înstrăinarea de firea zidită dintru început de Dumnezeu; ca toate relele, ea este o meteahnă a ființării, o lipsă a binelui”. 

Suferința este urmarea păcatului, dar chiar și după căderea protopărinților noștri în păcatul originar, precum și în multitudinea de păcate ale urmașilor acestora, în paginile Sfintei Scripturi, „niciodată nu-L auzim pe Domnul îndreptățind în vreun fel suferința. Dimpotrivă, prin purtarea Sa, vădește că alinarea suferințelor este cu adevărat chip al iubirii de aproapele. Grija de cei bolnavi, pe care o vedem la creștini încă din primele veacuri, arată limpede că învățătura creștină nu îndeamnă la primirea suferinței ca pe o fatalitate, ci socotește drept o datorie duhovnicească alinarea și, dacă este cu putință, chiar înlăturarea ei”. 

„Voia Mântuitorului, subliniază, teologul francez, este ca suferința să piară și oamenii să nu mai sufere; altfel spus, voia Lui este ca firea omenească să fie izbăvită de-a pururi de durere și reîntoarsă la starea sa dintâi, din Rai. Lucrul acesta l-a săvârșit cu adevărat, în chip deplin în propria Sa persoană; pentru oameni, rămâne o potențialitate; și numai la sfârșitul veacurilor, la învierea cea de obște, firea omenească va câștiga acest nou mod de ființare, primit aievea în persoana lui Hristos. Pentru cei uniți cu El, intrarea în Împărăție va însemna sfârșitul pentru totdeauna al suferinței trupești și sufletești”.