Trecând un an de zile, diavolul i-a făcut o grea ispită. Îl cuprinsese o mare întristare şi voia să plece la altă mănăstire. Într-o noapte, mergând la biserică, se ruga în urmă şi plângea. Apoi a văzut că din icoana Maicii Domnului a ieşit o femeie cuviincios îmbrăcată care, apropiindu-se de el, l-a întrebat:

– De ce plângi şi eşti tulburat, frate Ioane? 

– Mi-i urât aici şi aş vrea să plec din mănăstirea aceasta! 

– De ce ţi-i urât în casa mea? Fii liniştit şi fă-le pe toate cu dragoste, că de acum nu-ţi va mai fi urât niciodată!

Apoi acea femeie minunată s-a întors iarăşi spre icoană şi s-a făcut nevăzută. Era Maica Domnului. 

Din ceasul acela, fratele Ioan s-a izbăvit de această ispită. Mai târziu, călugărindu-se, a ajuns un monah desăvârşit.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 527)