Ziua de 24 ianuarie ne readuce în memorie luptele și năzuințele seculare ale înaintașilor noștri din toate teritoriile românismului pentru înfăptuirea Unirii, precum și evenimentele cruciale din 1859, căci prin Unirea Principatelor Române s-a pus baza temeluirii României Mari, desăvârșită la 1918.

Actul istoric de acum 160 de ani a avut consecințe importante asupra societății românești, deoarece măsurile luate de Principele Alexandru Ioan Cuza au vizat modernizarea principalelor domenii ale vieții social-economice, politice, ba chiar religioase. De schimbările fundamentale nu a scăpat nici Biserica Ortodoxă, care se lupta din răsputeri ca să-și dobândească autocefalia față de Patriarhia de Constantinopol, aspirație imposibil de realizat din pricină că, până la Cuza, dar mai ales în secolul fanariot, elementul grec ajunsese foarte influent în Țările Române.

Hotărât să readucă acasă pământurile românești înstrăinate prin numeroasele danii făcute, cu voie sau de nevoie, de-a lungul timpului, Locurilor Sfinte din Răsărit, precum Sfântul Munte Athos, Mănăstirile de pe Meteore, Patriarhiile de Constantinopol, Ierusalim, Antiohia, Alexandria (chiar Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai avea proprietăți românești închinate), Cuza a propus, inițial, răscumpărarea lor, oferindu-se să plătească, în rate, o sumă colosală: aproximativ 30 milioane franci. Era, de fapt, o modalitate de înțelegere amiabilă cu grecii care, deși tentați de suma impresionantă, au refuzat-o. În plus, văzându-și periclitate atât interesele prezente, cât şi pe cele viitoare, au trecut peste faptul că împărtășeam aceeași credință cu ei şi au încercat o „alianță” neortodoxă cu Înalta Poartă, gândind că poate, poate vor reuși să-și păstreze întinsele suprafețe funciare și forestiere românești. Turcii erau interesaţi ca grecii să nu-și piardă daniile în Țările Române, căci așa aveau și ei de unde să colecteze sumele imense de bani impuse acestora după cucerirea Constantinopolului și a celorlalte patriarhii apostolice.

În astfel de condiții, conducerea țării s-a văzut nevoită a recurge la o lege prin care toate proprietățile Bisericii să fie etatizate, trecute în proprietatea statului. Cu toate protestele vehemente ale marilor puteri învecinate şi îndeosebi ale Imperiului Otoman – devenit, tam-nisam, apărător al intereselor grecești (sic!) –, Legea secularizării averilor mănăstirești s-a adoptat pe 17/29 decembrie 1863. Mulți episcopi și stareți greci au trimis sultanului o sumedenie de jalbe, cerându-şi „drepturile cuvenite” în pământ românesc, punând, ca și în trecut, puternice presiuni și pe reprezentații Imperiului țarist la Constantinopol, solicitându-le cu fermitate anularea legii care-i lăsa fără întinsele suprafețe agricole și forestiere din România.

La vremea respectivă, dar și până astăzi, actul a stârnit numeroase controverse, căci nu toți au înțeles de ce Cuza a hotărât să deposedeze și proprietățile bisericilor ori mănăstirilor neînchinate. O privire generală asupra situației mănăstirilor de dinainte de 1863 ne va lămuri: în Muntenia ființau 69 de mănăstiri, 35 dintre ele fiind închinate; în Moldova existau 122 de așezăminte monahale, dintre care 30 închinate. Procentul averilor funciare bisericești raportat la suprafața agricolă și forestieră totală a României, constituită prin Unirea de la 1859 – deci fără Transilvania, Bucovina, Basarabia și Dobrogea – se ridica, în Muntenia, la 16,55% pentru cele neînchinate și la 11,14% pentru cele închinate, iar în Moldova la 12, 16% pentru cele neînchinate și la 10,17% pentru cele închinate, însumând puțin peste un sfert din teritoriul de atunci al Principatelor, adică 25,4% din suprafața totală a țării.

Se pune întrebarea: cum au ajuns atât de multe mănăstiri și schituri românești în stăpânirea străinilor? Știm din istorie că, mai cu seamă, din doua jumătate a secolului al XVI-lea, domnitorii români din Moldova și Muntenia, dar și unii boieri ori înalți funcționari de la curțile domnești, au donat aceste chinovii, împreună cu moșiile deținute de ele, unor așezăminte bisericești din Răsăritul Ortodox, ca sprijin pentru Bisericile apostolice surori aflate sub ocupație otomană, care le impusese biruri foarte ridicate. Neplata lor atrăgea după sine distrugerea și vinderea tuturor bisericilor și mănăstirilor ortodoxe din Răsărit. Se cuvine însă remarcat faptul că în aproape toate actele de danie românești regăsim o cerință generală: obligativitatea ca noii proprietari să păstreze și să susțină viața duhovnicească și liturgică din mănăstirile închinate, îngrijindu-se de întreținerea și dezvoltarea lor. Din păcate, prevederea a fost nesocotită în majoritatea cazurilor, iar în mare parte mănăstirile s-au văzut deposedate de toate bunurile, ajungând la sapă de lemn, aproape nişte ruine.

Ulterior, istoricii, analizând contextul tensionat al emiterii legii din 1863, au înțeles decizia lui Cuza: confiscarea doar a proprietăților grecești din țară ar fi aruncat asupra politicii cuziste o pată greu de șters: xenofobia, ura față de poporul grec. Într-o astfel de cheie trebuie să înțelegem decizia grea a Domnitorului, chiar dacă Biserica a suferit foarte mult din pricina nedreptăţii ce i se făcuse. Cu toate că regimul cuzist, dar și cel carlist, au inițiat o serie de măsuri compensatorii, menite să susțină parțial strădania Bisericii de a-și continua activitatea spirituală, edilitară, culturală și social-filantropică, Legea secularizării averilor bisericești a reprezentat un act istoric cu urmări din cele mai grave pentru Biserica strămoșească.

Cu toate acestea, au existat și consecințe pozitive, deoarece din pământurile Bisericii, după un an, Cuza a început să-i împroprietărească pe țărani, prin promulgarea Legii rurale. Organul legislativ, compus în bună măsură de mari latifundiari, s-a opus aprobării reformei agrare, inițiate încă din 1862, văzându-și periclitate interesele, dar Cuza nu a renunțat: a dizolvat Adunarea Legiuitoare, declanșând noi alegeri, după ce a schimbat și legea electorală. Doar așa Principele a reușit să treacă prin forul decizional legea care a stat la baza ameliorării existenței țăranilor români, căci, spunea el: „în această îmbunătățire văd fundarea naționalității române. Până când țăranii nu vor fi cetățeni, noi nu vom avea o națiune”. Chiar dacă nu a fost cea mai bună lege, suscitând dezbateri aprinse, conflicte și numeroase inechități, totuși reforma agrară a constituit începutul ridicării morale și social-economice a satului românesc. Peste 400.000 de familii țărănești au primit pământ, iar altor 60.000 li s-au dat locuri pentru case și grădini, în vederea întemeierii de gospodării. Mare parte din boierime s-a arătat refractară la noile dispoziții legislative, recurgând la felurite tertipuri spre a o eluda. În atare situație, averea Bisericii, confiscată cu un an în urmă, a constituit principala resursă de împroprietărire a țăranilor care, în total, au primit aproximativ 1.900.000 hectare de teren arabil, fânațe și pădure.

Legea agrară din 1864 a contribuit substanțial la nemulțumirea generală a dușmanilor politici ai domnitorului Cuza. Revoltați de măsurile avangardiste ale acestuia, dar mai cu seamă văzând că-și pierd privilegiile, au pus la cale așa-numita „monstruoasă Coaliție” care, în 1866, a pregătit alungarea Domnului de la tron. Exilat și însingurat, Cuza a rămas în conștiința țărănimii drept „Izbăvitorul”, cel care le-a dat pământ. Multă vreme după ce Alexandru Ioan Cuza a fost adus și înmormântat la Ruginoasa, în ținutul Iașilor, fosta sa reședință de vară, țăranii din zonă sau veniți special să se reculeagă la mormântul Domnitorului își scoteau cușmele, ca semn de neuitare ori adâncă recunoștință.