Viaţa mea de copil, în Serbia patriarhală, a curs lin şi mi-a fost uşor şi bine sub ocrotirea părintească. Mai târziu, când am intrat în rândul tinerilor, au venit puteri străine la conducere, iar eu am luptat pentru libertate. O forţă nevăzută, păzit de toţi oamenii care m-au năpăstuit sau de duşmanii cu care m-am luptat. Am trăit să văd căderea lor.

Pentru că am simţit pe pielea mea răul pe care îl aduce războiul, m-am împotrivit din toate puterile rezolvării problemelor lumii pe calea armelor. Sunt încredinţat că omul nu ar trebui, pentru nimic în lume, să trăiască pe spinarea altuia, nici să-şi omoare semenii, oricare ar fi pricina. Tocmai din această profundă convingere ce o port în suflet, îmi plac mai cu seamă oamenii cu inimă curată, smeriţi, liniştiţi şi perseverenţi în lupta vieţii, ce răspândesc înţelegere şi iubire. Aş dori ca lumea toată să fie plină de astfel de oameni! Şi eu sunt smerit şi răbdător, în felul meu. Dar nu pot să mă împac cu gândul ca cineva să nedreptăţească alţi oameni. Biserica lui Hristos sunt Oamenii! Aceasta este Biserica pentru care lupt şi mereu am fost pregătit să dau viaţa pământească pentru viaţa veşnică a Bisericii.

Când vin la mine fie oameni tineri, fie funcţionari, fie muncitori, meşteşugari, medici sau agricultori, dorind să stăm de vorbă, mă străduiesc să îi ajut, să le întăresc credinţa, uneori chiar făcând risipă de sfaturi şi de cuvinte duhovniceşti.

(Milivoie Iovanovici, Kalist monahul ucenic al Sfântului Nicolae Velimirovici, Editura Predania, 2011, p. 213)