Aoleo, e piedică. Majoritatea stareților și starețelor vor oameni sănătoși, că acolo e treabă multă, e ascultare. Și regulamentul spune să fie sănătos sufletește și trupește candidatul la călugărie. De ce? Pentru că, să vă spun taină mare. Iartă-mă surioară! Mânăstirea nu este spital, e morgă. Și ca să poți să mori liber, de voie bună și cu voie bună, trebuie să fii sănătos. Monahismul este și o înduhovnicire a trudei omului. Este taina prefacerii blestemului lui Adam de a-și câștiga pâinea cu sudoarea frunții, în binecuvântarea de a-L chema și lăsa pe Dumnezeu să transforme această trudă și această sudoare în Liturghie și cântare de laudă! E taină mare și minunată… Dar, desigur, este loc de excepție, la noi orice rânduială are și pogorăminte, pentru că totul este în funcție de persoană. Sfânta noastră Biserică este centrată pe persoană și nu pe reguli. Dacă cineva nu e primit în mănăstire sau e trimis acasă după o vreme de încercare, este pentru a se mântui și nu pentru că nu e „bună“! Persona umană este preocuparea Bisericii, nu regula! Apoi cei ce se îmbolnăvesc în mănăstire, și nu sunt puțini, nu sunt alungați… Atunci și boala monahului devine un loc special de întâlnire cu Dumnezeu și o formă specială de nevoință.