În vremea aceea se apropiau de Iisus toţi vameşii şi păcătoşii, ca să-L asculte. Şi fariseii şi cărturarii cârteau, zicând: Acesta primeşte la Sine pe păcătoşi şi mănâncă cu ei. Şi a zis către ei pilda aceasta, spunând: „Care om dintre voi, având o sută de oi şi pierzând din ele una, nu lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustie şi se duce după cea pierdută, până ce o găseşte? Şi găsind-o, o pune pe umerii săi, bucurându-se. Şi sosind acasă, cheamă prietenii şi vecinii, zicându-le: Bucuraţi-vă cu mine, că am găsit oaia cea pierdută. Zic vouă: Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă. Sau care femeie, având zece drahme, dacă pierde o drahmă, nu aprinde lumina şi nu mătură casa şi nu caută cu grijă până ce o găseşte? Şi găsind-o, cheamă prietenele şi vecinele sale, spunându-le: Bucuraţi-vă cu mine, căci am găsit drahma pe care o pierdusem. Zic vouă, aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte. (Luca 15, 1-10) (Miercuri în săptămâna a 26-a după Rusalii)

Faptul că Evangheliștii îi privesc atât de favorabil pe vameși și păcătoși, desconsiderându-i pe farisei și cărturari, este pe cât de evident, pe atât de neînțeles. Deși s-a încetățenit până azi ideea că fariseul este un om fățarnic, totuși chiar și fariseii aveau calitățile lor indiscutabile, iar unul dintre membrii acestei grupări a fost Sfântul Apostol Pavel. Ba chiar, dacă ar fi să se compare învățătura Domnului Hristos cu doctrinele principalelor grupări iudaice din vremea Lui, se va constata clar că fariseii se aflau cel mai aproape de ceea ce El propovăduia. Aceștia credeau în înviere, predicau milostenia, postul, respectau regulile morale din Scripturi, citeau zilnic din cărțile sacre. Semănau foarte bine cu creștinii pioși de azi. Și cu toate acestea, au rămas în istorie cu acest renume negativ, chiar mai rău văzuți decât saducheii care nu credeau în Înviere și se considerau singurii moștenitori legitimi ai administrării Templului. 

Ce anume L-a determinat pe Domnul și apoi pe Apostoli să îi așeze pe farisei într-o lumină atât de defavorabilă? Ceva care trebuie să ne atenționeze și pe noi azi: respectarea pravilelor, poruncilor, codurilor morale, tipicului de slujbe, posturilor, bunei-cuviințe în general, însă fără suflet. Doar din datoria de a face binele și nu simțind din inimă. Adesea ne trezim în aceeași postură, ba pe alocuri poate mai rău decât fariseii de odinioară. Hristos spunea că vameșii și desfrânatele vor intra înaintea lor în Rai (Matei 21, 31). Aceasta încă o dată ne miră. Cum anume cei supuși patimii avuției și plăcerilor trupului, care desconsideră buna-cuviință, nu postesc, nu se roagă, asupresc pe cei de lângă ei, tocmai aceștia să fie mai bine primiți de Dumnezeu? Da, ar fi posibil, dar nu în mod automat. Nu orice fariseu e fățarnic și nici orice desfrânată sau vameș nu sunt neapărat smeriți și plini de pocăință.

Dacă ar fi să ne aducem aminte de viața Mariei Egipteanca, o mare sfântă care în tinerețe fusese desfrânată, putem deduce că plăcerea păcatului este ea însăși o formă schimonosită a căutării iubirii lui Dumnezeu. Afundarea pătimașă într-un păcat mare este de fapt o căutare adâncă a absolutului. E o căutare sortită eșecului, dacă nimeni nu sare în ajutorul celui ce caută unde nu trebuie. Ori tocmai de aceea, cei dintre desfrânați și pătimași care s-au întors, se numără alături de cei mai mari sfinți. Ei au deja experiența adâncirii într-o trăire, fie ea rea. Iar atunci când convertesc pasiunea în ceva bun, atunci rodul este unul deosebit de bogat. Tocmai, de aceea, Hristos preferă să prânzească alături de vameși și păcătoși, deși aflăm că au fost momente când a prânzit și cu fariseii. 

În Evanghelia acestei miercuri, Hristos oferă două exemple prin care îi face să înțeleagă pe cei care se cred pioși, că nu trebuie să fie exclusiviști în ideile lor. Nu trebuie să creadă că numai ei se mântuiesc. La fel și noi azi am putea redescoperi faptul că mântuirea nu e un merit al postului, pravilei, respectării poruncilor și nici măcar al faptelor bune, ci este în primul rând darul lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu Se coboară în lume să ne caute, să ne dea prilejuri de întoarcere, tot la fel cum face un păstor bun, căruia îi e milă de o oaie pierdută. De aceea, le lasă pe acelea în staul și o caută pe cea pierdută și are mare bucurie atunci când o găsește. În al doilea exemplu, Hristos revelează bucuria regăsirii, din perspectiva unei femei care a pierdut o drahmă, o unitate de măsură egală cu 3,65 grame de argint, aproximativ prețul unei zile de lucru pe acea vreme. Aceasta caută prin toată casa și, cu ocazia aceasta, face și curățenie. Mătură, scutură, ca în cele din urmă să găsească banul pierdut. Acest exemplu e în măsură să ne facă a înțelege că putem pierde harul lui Dumnezeu, dacă nu suntem cu băgare de seamă. Iar atunci, Dumnezeu ne cere să ne curățăm inima și cele dinăuntru pentru ca să descoperim iarăși ceea ce am pierdut, adică bucuria de a fi cu El. 

În ambele exemple, Mântuitorul spune că găsitorul s-a bucurat într-un anume fel. A chemat și pe alții ca să se veselească împreună de acest succes. Prin urmare, mântuirea aduce bucurie și celorlalți. Ea nu poate fi egoistă. Nici păstorul nu ar fi avut mare bucurie și nici femeia, dacă nu ar fi avut cui să împărtășească nesperata schimbare de situație. Când Îl întâlnim pe Dumnezeu, ca oi pierdute, nu putem nici noi să avem o bucurie reținută. Totodată, ne întâlnim cu celelalte oi cuvântătoare, care se află în staul. Iar atunci și bucuria noastră, a celor găsiți, va fi la fel de mare ca și a găsitorului nostru.