Dar ce este lumea şi ce sunt cele din lume? Ascultă! Nu este aurul, nu e argintul, nu sunt caii, nici măgarii; fiindcă toate acestea, câte ne slujesc şi nouă spre nevoile trupului, le avem şi noi. Nu carnea, nu pâinea, nu vinul; fiindcă şi noi gustăm din acestea şi mâncăm din ele cât ne este de ajuns. Nici casele, nici băile, nici ţarinile, nici viile, nici conacele, fiindcă lavrele şi mănăstirile sunt făcute din unele ca acestea.

Dar ce este atunci lumea? Păcatul şi afecţiunea faţă de lucruri, fraţilor, şi patimile. Iar cele din lume să le spună Ioan Teologul, ucenicul iubit al lui Hristos (Ioan 13, 23), căci zice: «Nu iubiţi lumea, nici cele din lume; fiindcă tot ce este în lume, adică pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt din Tatăl, ci sunt din lume”(Ioan. 2, 15-16). Deci, dacă noi, lăsând lumea întreagă, fugim de ea şi, făcându-ne goi, n-am păzit acestea, ce folos ne va fi numai din retragerea noastră? Căci de oriunde am ieşi şi oriunde am ajunge, am găsi iarăşi aceleaşi lucruri, fiindcă niciunde nu putem trăi ca oameni singuri, oriunde avem nevoie de cele indispensabile alcătuirii trupului, oriunde sunt şi femei şi copii şi vin şi tot felul de roade, fiindcă din acestea şi din unele ca acestea se face alcătuirea vieţii noastre.

Dacă avem pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia gândurilor, cum vom putea să ne reţinem de la orice fel de păcat fiind în mijlocul lor şi să nu fim răniţi nicidecum de acul ei? Lucru pe care mulţi din sfinţii din vechime şi de acum, ştiu bine, l-au păzit şi îl păzesc, petrecând în mijlocul lucrurilor, grijilor şi frământărilor vieţii şi ducându-şi viaţa în sfinţenie desăvârşită, precum dă mărturie Pavel, zicând despre acestea şi despre unele ca acestea: «Căci faţa lumii acesteia trece (I Corinteni 7, 31), pentru ca şi cei care au femei să fie ca şi cum n-ar avea şi cei ce neguţătoresc ca şi cum n-ar avea, şi cei ce se folosesc de lume ca şi cum nu s-ar folosi de ea» (I Corinteni 7, 29, 31). Ne este, aşadar, cu putinţă să învăţăm din acestea şi celelalte: cel irascibil să nu se înfurie, cel ce se îndreptăţeşte să nu adauge nimic în inima sa la cele spuse, cel ce-şi caută dreptatea să fie ca un mort pentru lume prin dispoziţia sufletului, cel ce a ajuns odată astfel să caute şi să râvnească să nu-şi cruţe nici măcar trupul său.

(Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, în Scrieri, partea a doua, edit. Deisis, Bibiu, 2003, p. 39)