Frica strânge oamenii lumești unii cu alții și îi preschimbă într-un neam ca să se apere. Creștinii sunt mereu unii cu alții prin rugăciune și se strâng în același loc, numai ca să aibă pe Hristos între ei. Se leapădă de sine pentru neam și pacea lumească numai cine nu a pregustat-o pe cea cerească. Lepădarea de sine de folos e pentru Hristos și pentru toți oamenii. Neamul creștinului e mereu unul lumesc, în care spunem că Îl vrem pe Hristos să vină, iar când vine sub înfățișarea cuiva Îi întoarcem spatele, Îl batjocorim și Îl răstignim. Nu este un neam mai presus de altul.

Să vrei ceva lumesc asemenea neamului tău mai presus de neamuri este lipsă de dragoste. Neamurile sunt cuiburile păsărilor omenești din care ele vor zbura. Adunate sau risipite, ele rămân locul de unde pleci cu rugăciunea și dincolo. Nu poate fi pace lumească bazată pe lipsa dragostei de oameni cu toate cuiburile felurilor lor de a fi. Și, dacă s-ar face, la ce ar folosi? Cum este o casă curățită de rău și lipsită de rugăciune pe care am înlocuit-o cu bunătatea și frumusețea noastră ca și cum am vrea să supraviețuiască floarea fără rădăcini? E moartă și, în curând, în descompunere.

În vârful celor două înșelări, a apărării prin neam și prin pace globală, se așază cei mândri. Unii se închină fricii, ceilalți înțelepciunii lumești. Cu toții se închină mândriei. Cu toții duc în prăpastie pe cei care-i urmează și îi invidiază pentru puterea lor lumească.

Mândria nu lipsește nimănui în lume. Printre mândria, frica și lipsa de dragoste a fiecăruia și mândria frica și lipsa de dragoste a altora e o cale îngustă pe care se poate merge nejudecând, ci observând, cu atenție. Mersul pe calea libertății e o parte lumesc, o parte ceresc. E calea bunei îndrăzniri, a încrederii, a mulțumirii și a recunoștinței pentru tot ce ne este dat, a pregătirii în pace sufletească pentru orice va fi. E calea oricui.