Vedem, aşadar, cum Calea Domnului este o călătorie spre cele de jos. Ea are ca şi lege nestrămutată cuvântul Domnului: „cel ce se smereşte pe sine, se va înălţa” (Luc. 14, 11). Prin urmare, Calea Domnului este mai întâi o pogorâre şi abia mai apoi o înălţare. Apostolul Pavel afirmă că pogorârea lui Hristos „în părţile cele mai de jos ale pământului” şi înălţarea „mai presus de toate cerurile” s-a făcut pricina tuturor darurilor Duhului Sfânt (cf Ef. 4, 8-10). Având, aşadar, această smerită vedere dumnezeiască a îndoitei căi a Domnului, Părintele Sofronie adevereşte că „cei care sunt mânaţi de Duhul Sfânt nu încetează niciodată să se osândească pe sine ca fiind nevrednici de Dumnezeu.” Ei se pogoară mereu, mânaţi de dorinţa de a se micşora pe sine; Îi urmează lui Hristos, străduindu-se să îşi deşerte sinele de toată înclinaţia spre mândrie, pentru ca în felul acesta să devină lăcaşuri ale Sfintei Treimi. (...)

Calea Domnului trece prin moarte şi ajunge până în străfundurile iadului. Este un act de bunăvoie şi fără de păcat. La fel şi pogorârea omului la cele de jos, trebuie să fie un act de bunăvoie şi potrivit poruncii lui Dumnezeu. Înainte de a fi preaslăvit Domnul Iisus Hristos, Calea Lui a stârnit în ucenici uimire şi teamă (cf Marc. 10, 32). Însă după pogorârea Mângâietorului, aceiaşi ucenici „au plecat din faţa sinedriului bucurându-se că s-au învrednicit, pentru numele Lui, să sufere ocară” (Fapt. 5, 41) şi se bucurau de suferinţele răbdate pentru El (cf Col. 1, 24).

După moartea şi învierea lui Hristos, moartea a fost nimicită, iar frica nu-şi mai întinde ameninţător umbra peste calea care duce acum spre viaţa veşnică. Lucrarea pocăinţei este cea care face cu putinţă purcederea pe calea Domnului şi călătoria spre cele de jos. Esenţa pocăinţei constă în aceea că omul leapădă tot cugetul trupesc (cf Rom. 6, 7) şi nu se încrede în sine, ci în harul Domnului.

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Meride pentru monahi, ediția a II-a, Editura „Nicodim caligraful” Sfânta Mănăstire Putna 2013, p.16-17)