Viața viitoare fiind o continuare, o dezvoltare a vieții pământești, sufletul părăsind pământul cu înclină­rile sale și toate însușirile ce constituie caracterul său, continuă lucrarea dezvoltării sale dincolo de mormânt, adică stăruie în bine sau în rău după caracterul vieții sale pământești. Lucrarea sufletu­lui pe acest pământ nu e decât începutul lucrării sale în viața viitoare.

Este adevărat că sufletul în această lume poate părăsi calea binelui pentru a intra în cea a răului și invers, însă el va urma în veșnicie pe aceea pe care se va afla când va păși peste pragul mormântului. Scopul lucrării sufletului pe pământ precum și dincolo de mormânt, este totdeauna același, aspirația către adevăr, care trebuie să fie obiectul esențial și înnăscut al lucrării interioare, precum și al lucră­rii exterioare.

Trupul, cu toate organele sale, trebuie să asculte de voința sufletului. Aceasta este menirea și scopul lui. Sufletul fiind nevăzut nu se poate manifesta, pe pământ, decât cu ajutorul mădularelor trupului care, prin ele însele nu sunt decât niște unelte inerte. Lipsit de aceste mădulare ale trupului ar fi oare cu putință ca sufletul să înceteze de a fi ceea ce a fost? Dar, sufletul dă viață trupului, iar nu trupul sufletului; prin urmare, sufletul n-are nicio nevoie de mădulare exterioare pentru a păstra dincolo de mormânt puterile și însușirile avute în timpul locuirii sale pe pământ. 

(Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, pp. 332-333)