Calea smereniei

Cuvinte duhovnicești

Calea smereniei

Smerenia nu se vede pe sine şi nu judecă faptele celorlalţi, ceea ce este iz­vorul liniştii şi al păcii fericite.

În pustia Egiptului se nevoiau doi că­lugări, care, vreme de 20 de ani nu s-au certat niciodată, pentru că în toate ascultau unul de celălalt. Odată, unul dintre ei a zis:

-Frate, hai să ne certăm şi noi măcar o dată, aşa cum se ceartă toată lu­mea.

-Dar cum? - a întrebat celălalt.

-Uite, punem o cărămidă în mijloc şi eu zic că e a mea, iar tu să zici că e a ta.

-Bine — a zis fratele.

Şi au început să mute cărămida de la unul la altul. Dar de îndată ce al doilea a zis:

-E a mea!, pri­mul a zis:

-Bine, dacă e a ta, ia-o.

Şi aşa n-au mai reuşit cei doi fraţi să se certe.

Cel care este atent să nu-şi împlineas­că voia, ci să caute la necesităţile, dureri­le şi bucuriile aproapelui, ajunge la sme­renie. Smerenia nu se vede pe sine şi nu judecă faptele celorlalţi, ceea ce este iz­vorul liniştii şi al păcii fericite. Părinţii egipteni aveau convingerea că, până nu rămâne omul singur cu Dumnezeu — adică să nu se mai intereseze de faptele celorlalţi —, nu poate avea linişte.

(Ieromonah Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, Editura Cathisma, București 2006, p. 122)