Zis-a Domnul pilda aceasta: Iată, a ieșit semănătorul să semene. Și, pe când semăna, unele semințe au căzut lângă drum și au venit păsările și le-au mâncat. Altele au căzut pe loc pietros, unde n-aveau pământ mult, și îndată au răsărit, că n-aveau pământ adânc; iar când s-a ivit soarele, s-au pălit de arșiță și, neavând rădăcină, s-au uscat. Altele au căzut între spini, dar spinii au crescut și le-au înăbușit. Altele au căzut pe pământ bun și au dat rod: una o sută, alta șaizeci, iar alta treizeci. Cine are urechi de auzit să audă! (Matei 13, 3-9) (Vineri în săptămâna a cincea după Rusalii)

Pilda semnănătorului este una dintre cele mai cunoscute istorisiri cu tâlc din întreaga tradiție creștină. În pericopa din vinerea a cincea după Cincizecime este redat numai conținutul ei, pe când explicația dată de Însuși Domnul Iisus e subiectul Evangheliei care se va citi în lunea din săptămâna a șasea după Rusalii. O scurtă explicație a textului este necesară totuși și aici.

Mântuitorul nostru a rostit majoritatea pildelor pornind de la activitățile cotidiene ale oamenilor simpli pentru ca aceștia să înțeleagă mai ușor despre ce le vorbește. A povestit parabole despre un om cu doi fii, despre un judecător drept, despre altul nedrept, despre arendașul viclean, despre o femeie care frământă pâine, despre boaba de muștar din care crește un copac mare și așa mai departe. Așadar, atunci când le vorbește celor strânși în jurul Său despre un semănător ieșit la ogor, Iisus le prezintă acestora un univers mai familiar tuturor. Și le spune că semănătorul, aruncând semințele pe câmpul dinainte arat, le răspândește în mod diferit. Prin urmare și roada va fi diferită, căci unele semințe cad în afara ogorului, pe drum, fiind mâncate aproape imediat de păsări, altele cad pe loc pietros și neavând îndeajuns apă nu ajung la maturitatea plantei, altele pe loc unde cresc buruieni și sunt sufocate, iar altele pe loc bun. Dar chiar și acestea dau roade diferite, din motive care nu mai sunt explicate nicidecum.

După cum aminteam la început, textul Evangheliei din vinerea aceasta se oprește aici, dar continuarea ei este bineștiută, anume că ucenicii i-au cerut explicație și au primit-o, dar mai mult de atâta, ceruseră și lămurire de ce lor li se explică și poporului nu. Domnul le spune că unora le sunt urechile legate, că până și dacă li se explică tot nu vor să priceapă. S-ar putea deduce că dacă ei află un adevăr în pilde, măcar la Judecata din urmă vor avea scuza că nu au priceput. Dumnezeu, chiar și tăinuind ceva, nu o face ca să îi osândească pe oameni, ci mai degrabă ca să îi ajute.

Revenind însă la binecunoscuta parabolă, se știe că fiecare sămânță simbolizează învățătura dumnezeiască, iar tipul de pământ, fie el arat, nearat, cu pietre sau plin de buruieni reprezintă tipul de suflet omenesc în care sămânța Evangheliei găsește ascultare sau nu. Chiar Domnul, în Scriptură, spune că drumul bătătorit pe care nu cresc plantele e asemenea omului care nu ascultă deloc. Terenul cu pietre e asemenea unui om care ascultă, dar entuziasmul lui se pierde repede. Terenul cu mărăcini e ca omul care ascultă, învață, dar când vine vremea să pună în practică Evanghelia se opintește pentru că iubește mult mai mult viața, conveniențele sociale, comoditatea cotidiană decât incomoda dreptate. Terenul bun e ca sufletul omului care ascultă Evanghelia și o pune în practică. Cuvântul lui Hristos rodește asemenea oamenilor, dar și aici nu la fel, ci la unii mai mult și la alții mai puțin, fiindcă oamenii sunt diferiți. Nu neapărat roada mai multă înseamnă și mai bună. Uneori lucrurile mai puține și de calitate, faptele bune mai puține, dar făcute când trebuie, pot să sfințească pe om.

Ne mai putem gândi la un amănunt care poate uneori ne scapă. Acela că noi înșine putem fi semănătorii cuvântului lui Dumnezeu în ogorul altora. Adică, faptele noastre bune și comportamentul nostru, poate și cuvintele noastre, sunt semințele prin care Evanghelia se cuibărește în sufletele celorlalți. Și atunci, nu numai ogorul poate să aibă calități diferite, ci și semințele pe care noi le împrăștiem. Tocmai de aceea, uneori chiar în pământ bun, semințele rodesc diferit, pentru că de la început unele erau mai bune și altele mai puțin bune. Dacă ne  rugăm în toată vremea, atunci avem șansa ca semințele pornite din inima noastră către ogorul inimii celui de lângă noi să fie deja încolțite atunci când le aruncăm, iar șansa să crească și să rodească e mai mare.

Evanghelia se termină „abrupt”, cu tainicele cuvinte: cine are urechi de auzit, să audă. Ne este clar că toți avem urechi, însă nu toți le folosim ca să și auzim. Evident, este vorba nu despre auzul ca simț corporal, ci ca simț al inimii. Omul care vrea să audă și să înțeleagă, pricepe nu doar vorbirea directă, ci și pe cea în pilde. Adică, urmărind un exemplu, îl poate urma preluând din exemplu un comportament anume. Omul care nu vrea să audă, nu va înțelege nici dacă i se va explica pe față pentru că este asemenea drumului bătătorit. Nu mai contează cine trece peste el, nu mai contează nici că se varsă pe el picurii de ploaie, el rămâne împietrit. Iar ce e împietrit e ca și mort duhovnicește, fiindcă nu dă roade. Dar aceasta nu exclude, totuși, posibilitatea învierii.