Nu știm cu precizie câți viețuitori număra schitul în această vreme, dar din documente deslușim un interes deosebit al acestora de a-și organiza o viață de obște de sine stătătoare, cu asigurarea tuturor celor necesare traiului, fiind adeseori stânjeniți de pretențiile Mănăstirii Hangu. Totodată, ei fac o cerere adresată mitropolitului, prin care doresc să li se dea „un părinte duhovnicesc, pe carele veți socoti Preasfinția voastră; însă noi cerem pe Părintele Ghervasie de la Pocrov”.

Acest părinte era nemțean de metanie și muntean de origine. Prieten cu Mitropolitul Veniamin Costachi, amândoi ucenici ai Sfântului Paisie Velicicovschi, Părintele Ghervasie cultivă bune relații atât cu mediile cărturărești ale vremii, dar și cu boierii și negustorii, care întotdeauna îi vor sprijini material inițiativele. Părintele Ghervasie a adus la Durău „suflul înnoitor paisian”, însoțit însă și de o intensă activitate pe plan administrativ.

Hotărârile arhierești

Mitropolitul Veniamin a rezolvat cu înțelepciune cererile juste ale obștii schitului. Mai întâi îl confirmă pe Ghervasie ca nacealnic (n.r ‒ stareț) al Durăului, iar apoi scoate schitul de sub atârnarea sa de Mănăstirea Hangului și îl supune din punct de vedere duhovnicesc Mănăstirii Neamț. Pentru a se putea auto-gospodări mai bine, îl înzestrează cu poiana „ce iaște între pâraiele Durăului, ca la cinscisprezece fălci”, dându-i dreptul de a exploata lemnul din pădurea din jur, precum și acela de a pășuna animalele mănăstirii.

Se mai prevedea ca viețuitorii schitului să fie aceia pe care îi va stabili starețul, iar acesta din urmă avea datoria „de a rândui viața cea după Dumnezeu plăcută a petrece”. Părintele Domentian, starețul Mănăstirii Neamț, era răspunzător pentru aplicarea acestei hotărâri arhierești.