Înaintea oricărui alt scriitor, Dostoievski a vorbit despre viaţa ce poate pulsa în formele cele mai oprimate, despre demnitatea umană ce se păstrează în condiţii cu totul neprielnice. În minuscula şi fermecătoarea povestire Un hoţ cinstit[1], întâlnim două personaje din cele pe lângă care trecem zilnic, fără a le lua în seamă. Un ungher modest, discuţii simple, întâmplări din viaţa de toate zilele – sunt asemeni unei raze care ne coboară în suflet dintr-o lume depărtată: pentru o clipă uităm de gândurile şi dorinţele noastre şi scrutăm cu atenţie această rază. Chipurile, pe care mai înainte le ştiam doar după înfăţişare, iată că devin transparente şi putem vedea inima ce bate înăuntru. Trec câteva minute, raza dispare, ne reluăm şirul ideilor, dar aici s-a şi schimbat ceva, un lucru a devenit şi mai cu neputinţă, iar altul a ajuns pentru totdeauna de neocolit: inevitabilă e preocuparea pentru fiinţa umană, oricât de departe de noi s-ar găsi, imposibil este dispreţul faţă de om, indiferent unde l-am întâlni.

Cu toată înţelepciunea pe care o dobândim, cu tot nivelul înalt al capacităţii noastre de înţelegere, ne oprim câteodată brusc şi ne întrebăm: oare lumea lăuntrică ne este la fel de pură, oare inima ne e la fel de caldă precum a acelor oameni sărmani şi nenorociţi pe care i-am văzut preţ de câteva minute şi i-am reţinut pentru totdeauna? Iar spusele apostolului: „cu limba ta vorbească îngerii, dar dacă în cuvintele tale nu este iubire, ele vor fi aramă sunătoare şi talger care zdrăngăne” devin mai limpezi ca oricând; înţelegem că în ele se află măsura binelui şi a răului, datorită căreia nu vom pieri niciodată şi pe care o adăugăm oricărei înţelepciuni.”

(Fragment din Vasili V. Rozanov, Despre legenda Marelui Inchizitor, în cartea Marele Inchizitor. Dostoievski în lecturi teologico-filosofice – lucrare în curs de apariție la Editura Doxologia, traducere Leonte Ivanon)