În vremea aceea, ieșind Iisus în drum ca să plece, a alergat cineva către El și, îngenunchind înaintea Lui, îl întreba: Învățătorule bun, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică? Iar Iisus i-a răspuns: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât singur Dumnezeu. Știi poruncile: «Să nu ucizi, să nu fii desfrânat, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, să nu înșeli pe nimeni, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta». Iar el I-a zis: Învățătorule, acestea toate le-am păzit din tinerețile mele. Iar Iisus, privind la el cu dragoste, i-a zis: Un lucru îți mai lipsește: Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor și vei avea comoară în cer; și apoi, luând crucea, vino și urmează Mie. Dar el, întristându-se de cuvântul acesta, a plecat mâhnit, căci avea multe bogății. Și Iisus, uitându-Se în jur, a zis către ucenicii Săi: Cât de greu vor intra cei bogați în Împărăția lui Dumnezeu! Iar ucenicii erau uimiți de cuvintele Lui. Dar Iisus, răspunzând iarăși, le-a zis: Fiilor, cât de greu este celor ce se încred în bogății să intre în Împărăția lui Dumnezeu! Mai lesne este cămilei să treacă prin urechile acului, decât bogatului să intre în Împărăția lui Dumnezeu. Iar ei, mai mult uimindu-se, ziceau unii către alții: Și cine poate să se mântuiască? Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputință, dar nu la Dumnezeu. Căci la Dumnezeu toate sunt cu putință. (Marcu 10, 17-27) (Joi în săptămâna a 31-a după Rusalii)

Întâmplarea cu tânărul bogat, care a venit la Domnul să afle cum se moștenește viața veșnică, este binecunoscută. Ea se mai citește în duminica a 12-a după Rusalii, în varianta ei de la Evanghelistul Matei. Aici este reprodusă versiunea de la Marcu, aproape identică în cuvinte și în mesaj. Rezumând, se știe că dreptatea era împlinită de tânărul bogat din copilăria lui. Iar dreptatea coincide, după cum se poate înțelege din îndemnul formulat de Iisus către tânăr, cu îndeplinirea poruncilor Decalogului. Însă Domnul nu amintește aici toate poruncile, ci numai pe acelea referitoare la relația cu semenii. Cele despre cinstirea unui singur Dumnezeu și a zilei de odihnă sunt omise. Care ar fi motivul pentru așa ceva? 

Drepți, din perspectivă omenească, pot fi toți cei ce respectă legea firească, deci au o relație corectă cu semenii. Drepți pot fi și păgânii care se închină mai multor zei și care nu au o zi de odihnă special dedicată lui Dumnezeu. Dreptatea poate fi văzută, așadar, ca un dat uman general, fiind revelată nu printr-o poruncă divină, ci izvorăște natural, din bunul simț al omului. Dar tânărul ar vrea mai mult decât ceea ce oricum i se pare natural, iar atunci Domnul îi răspunde: „Un singur lucru își mai lipsește”. Evanghelistul Matei formulează altfel: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi” (Matei 19, 21). Așadar, există o diferență între traiul drept, obișnuit în corectitudine, respectiv traiul desăvârșit, îngeresc, potrivit căruia omnul trăiește doar pentru Dumnezeu. Domnul nu spune explicit că desăvârșirea rezidă în respectarea restului din cele zece porunci neamintite, mai precis în venerarea unui singur Dumnezeu. Dar a-i urma Lui, după ce renunți la tot ce ai avut, înseamnă focalizarea întregii tale existențe într-o singură direcție: către Hristos, Care e singurul Dumnezeu adevărat. Urmând Lui, găsim și odihna veșnică. Intrăm, nu asemenea evreilor, într-un sabat temporar și repetabil, ci în odihna veșnică, în Duminica apocaliptică, adică descoperitoare a singurului Dumnezeu. 

Rezumând, s-ar putea spune că Hristos distinge, în respectarea Decalogului, între poruncile de ordin general uman, care se referă la relația cu semenii, care definesc dreptatea și respectiv poruncile referitoare la relația cu Dumnezeu. Acestea sunt porunci speciale, care pornind de la renunțare, definesc desăvârșirea. Dar modul în care Hristos indică modul de respectare a Decalogului întrece simpla citire și urmare a Legii vechi. El înfățișează niște legi care nu sunt sterile ci vii, care descoperă, prin urmarea lor din inimă, adevăruri absolute.

Ce anume ne face să nu putem, aproape niciunul dintre oameni, să ajungem la acest nivel superior, al desăvârșirii? Am putea spune că bogăția. Cam așa reiese la o citire rapidă a Evangheliei tânărului bogat. Însă lucrurile sunt ceva mai nuanțate. La Evanghelistul Marcu nu reiese explicit această diferență între dreptate și desăvârșire, însă el reține ceva unicat, ce nu apare la Matei și Luca, anume citatul: „Fiilor, cât de greu este celor ce se încred în bogăţii să intre în împărăţia lui Dumnezeu!”. Prin urmare, nu bogăția este piedica în calea desăvârșirii, ci încrederea în bogății, gândul că bogățiile ar ajuta pe cineva să intre în Împărăția lui Dumnezeu. Așadar, nu materia stăvilește drumul omului spre mântuire, ci atașarea de cele materiale. După cum afirma odinioară venerabilul mitropolit Antonie Plămădeală, nici sărăcia nu e o virtute și nici bogăția un păcat, ci buna întrebuințare a lucrurilor ne ridică, în timp ce reaua întrebuințare a acelora ne cufundă întru adâncimile lumii tenebrelor. 

Încă un lucru este de remarcat în citirea acestei pericope, care susține cele de mai sus. Hristos afirmă că e mai lesne să intre o cămilă prin urechile acului decât un bogat să intre în Împărăția cerurilor. Așadar, nu e imposibil, ci e foarte greu. „Cine poate să se mântuiască?”, au întrebat atunci ucenicii obișnuiți cu gândirea curentă omenească. Pentru că, după calapodul obișnuit omenesc, dacă luăm în serios cuvintele Domnului, e clar că acest lucru e cu neputință la oameni. Dar luminița aceea mică de nădejde, aproape invizibilă, apare în depărtare. La Dumnezeu mântuirea e cu putință. Cel care își pune bogăția pământească în slujirea celor ale lui Dumnezeu câștigă Împărăția. Nu încrezându-se în bogăție, ci tocmai folosindu-se de ea ca să ajute pe alții. Exemple de oameni bogați care au schimbat istoria există cu prisosință: Sfântul Nicolae care și-a împărțit averile la săraci; Sfântul Vasile cel Mare care, după ce a învățat la școlile cele mai înalte, a făcut mănăstiri pe domeniile deținute de familia sa, iar apoi a construit primele spitale; Pavel Tebeul și Antonie cel Mare care și-au lăsat toate averile și au plecat în pustietăți, iar exemplele pot continua cu mironosițele care Îl urmau pe Domnul. Așadar, cămila trece câteodată prin urechile acului, cu voia lui Dumnezeu, iar atunci se deschid porțile desăvârșirii.