Duminica Sfinților Români. Îndată după Duminica tuturor Sfinților. Nu. Nu e vorba de o Duminică a Ortodoxiei Românești. Când nu e universală, Ortodoxia nu este Ortodoxie. Poate fi exprimată în culturi diferite, în limbi diferite și în obiceiuri duhovnicești diferite. Dar ea trebuie să rămână egală cu sine. Cu Învierea și roadele ei în mijlocul poporului celui binecredincios. Precum în cer așa li pe pământ. 

Duminica Sfinților Români este aducerea aminte de roada dată de Duhul Sfânt în poporul în care ne identificăm ca cetățeni, ca ipostase ale omeniei noastre. E Duminica în care Cerul, dacă-mi îngăduiți metafora, răspunde românește la chemarea lui Dumnezeu. Dar este, mai ales, Duminica în care ei privesc spre noi. E darul lui Dumnezeu pentru noi privirea lor pe deasupra Țării. În căutarea unora semeni care, asemeni lor, caută spre împlinirea și trăirea Evangheliei. Spre trăirea ei. 

Dacă priviți corect sinaxarul românesc veți vedea că nu prăznuim în el nici un excesiv, nici un potrivnici oamenilor pentru a se pune pe el în lumină, nici un atoateștiutor. Prăznuim smerenia românească în cea mai amplă alcătuire a ei: cerul coborât în inimă, înainte ca inima să se facă ea însăși cer. Unii spun că sfințenia lor e dată de normalitate. Personal cred că sfințenia lor le-a acordat normalitatea la virtuțile prin care au trecut de pe pământ la cer. S-au, mai degrabă, au coborât cerul printre noi. Privesc des către icoanele lor cu nostalgia României înveșmântată în straiele Învierii. Straie bogate prin curăție. Bogate prin albul imaculat al unei gândiri feciorelnice, hainele liniștii sufletești. Mănăstirea Durău este, de-mi îngăduiți, locul în care se exprimă iconologic cel mai frumos Sinaxarul tainei sfințeniei românești. Și tainica liniște din inimile bătrânilor noștri învățați să lupte cu greutățile reale, care își puneau viața zălog pentru ca moartea să nu le fure învierea. Numai Dumnezeu știe dar cred că fiecare cimitir, viță de vie ce-și așteaptă înflorirea în zorii Învierii, poartă câte un sfânt, protejează tihna câte unui sat sau a câte unei cetăți pe care, cu emfază, o numim azi oraș. Din podmolul așteptării ei scriu la istoria noastră prin propria istorie de viață. Și biruiesc. 

Duminica Sfinților Români nu e o înscriere a filetismului ori patriotardismului în filele cazaniei sfințeniei. E pur și simplu Duminica în care recunoaștem că fără Hristos Iisus nu puteam asuma istoria pragurilor dintre imperii. Nu, nu suntem cei mai viteji ostași din istorie și uneori gafele conducătorilor de oști ne-au dus în pragul iadului. Nu, nu suntem nici niște academicieni in nuce deși astăzi a devenit greu să aflăm copii care să știe și să vrea să citească. Dar fiecărei fibre de rezistență la urât și contrabanda cu ideologie îi răspunde, cu liniște, atenție și har, prezența unui sfânt. Grija lui. Pentru că mereu îi simt aplecați peste noi ca peste un răsad. Cu flori și buruieni, cu zbor de fluturi și cârtițe ale obscurului. Păzind cu grija lor să nu ni se risipească țărâna Țării și să nu uităm gaița ei cu Cerul. Cel mai de preț aliat al unui neam hămesit de dureri. 

Mă plec în liniște de fiecare dată când trec pragul unui locaș de har al Țării. O fac privind în ochi pe Hristos Domnul și-i zic: Mulțumesc! Că ne-ai dăruit strămoși în credință din a căror vrednicie încă ne mai creștem iubirea și cultivăm credința. Duminica acesta o văd ca o teribilă șezătoare de Duh în care, privind la noi, stabilesc prin ce poveste povestea Neamului Românesc merge mai departe. Și aud murmurat: Doamne, Iisus Hristoase, miluiește-ne pe noi! Pentru că Sfinților Români - părinți și maici, voievozi și distinse și cuminți domnițe și doamne, dascăli și plugari, oameni de spirit și strașnici cugetători ai științei, copii, adolescenți ori maturi - rămân tutorialele noastre pentru a învăța ce înseamnă NOI! Și deseori le văd oasele lor înflorind ca niște tei în Lumină!