Despre șederea în pustie cea instituită de Hristos

Când te lași în voia dumnezeiescului har, atunci intră în sufletul tău o altă trăire întreită. La început în biserică contempli duhovnicește. Este cu putință să contempli încă și cu ochii trupului, dar acest lucru este ceva care se săvârșește după multe lupte. Dispare întunericul pe care îl lasă lumânările și Îl contempli pe Cel ce este și în același timp pe Cel ce vine către tine. Vezi adâncul sufletului tău că se dospește de la har așa cum dospești aluatul ca să faci pâine, cum dospești făina ca să faci coca. Căci sufletul nostru este un astfel de aluat pe care vezi că îl frământă mâinile Lui – cum îl lasă și iarăși îl ia la frământat – și te bucuri, te bucuri fiindcă ești în mâinile Lui. Vezi mâinile Lui. Poți să-I vezi fața? Nu încă. Spatele? Ca să-l vezi trebuie să dobândești puterea și sfințenia lui Moise[1]. Vezi numai mâna Lui, așa cum o vedem în unele icoane, cum iese dintr-un nor ca să binecuvinteze pe sfântul închipuit în icoană. Vezi mâna Lui că te frământă pe tine care stai aproape de El.

Îl vezi și în continuare începi să te rogi. Tot ceea cea ai făcut și ceea ce ai spus până acum, chiar cât încă te rogi, erau jucării, ciripituri, cântecele sau scâncete ale sufletului tău care ieșeau din tine. Erau adică ale tale și, prin urmare, nu puteau să se înalțe. Acum te rogi și rugăciunea ta este aceea pe care ți-o dă Duhul Sfânt, care se roagă pentru noi cu „suspine negrăite”[2]. Este rugăciunea pe care o pune în sufletul tău, în gura sufletului tău harul însuși, Însuși Dumnezeu. Te rogi cu adevărat.

Ce cutremurător să se roage omul „de șapte ori pe zi”[3] și totuși rugăciunea lui să fie pământească, un salt pământesc la câteva palme de pământ! Ce înfricoșător, cuvintele care ies din gura ta să nu fie Cuvântul lui Dumnezeu! Fiindcă putem să ne rugăm numai cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Te rogi adevărat, fiindcă anterior ai contemplat, fiindcă contemplația te unește cu toate. Vă văd acum și vă îmbrățișez. Așa îmbrățișăm mâna aceea, îmbrățișăm harul acela și putem și mai mult să ne rugăm la Acela pe Care Îl cunoaștem. Cum să vorbești cu un Dumnezeu necunoscut? Ce să-I spui? Nu știi. Acum însă că Îl vezi că te frământă, poți și să-I spui: Dumnezeul meu, nu așa de tare, nu așa de strâns, domolește-Ți mâna. Sau: Dumnezeul meu, lovește-mă, fiindcă am nevoie. Este încă piatră inima mea. Sau: Dumnezeul meu, stai puțin, am obosit. Sau: Dumnezeul meu, înalță-mă. Voi răbda, vreau, doresc. Câte poți să spui! Așadar, te rogi și după aceea teologhisești.

Vezi, te rogi, teologhisești – întreita trăire pe care o trăim când intrăm în Biserică.