Cândva, adevărul va ieși la iveală – atunci va fi… căderea din certitudine

Trebuie să recunoaștem că, printre atâtea portrete măgulitoare, viu colorate, aburcate de lumea în care trăim la loc vizibil, nici nu mai știm cine este cu adevărat înțelept și cine mimează doar, convingător. Aceste vremuri ne-au dezvățat să ascultăm sau să lecturăm. Privim un chip, admirăm niște aparențe și trăim cu nefericita certitudine a existenței binecuvântate în preajma unei veritabile străluciri a spiritului. Abia târziu – prea târziu pentru unii – ne deșteptăm, deoarece „fiecare pom se cunoaște după roadele lui. Că nu se adună smochine din mărăcini și nici nu se culeg struguri din spini” (Luca 6, 44).

Undeva, în stricta proximitate a cunoașterii, se ascunde un monstru îngrozitor, șleampăt ca un edificiu hâd așezat pe stânci alunecoase. Insinuat în viața noastră încă de timpuriu, alinând cu viclenie complexe de inferioritate și neputințe intelectuale, această gigantică arătare, imaginată de cei puțini în detrimentul celor mulți, bântuie strădanii și idealuri, plafonând indivizi, grupuri ori chiar generații pe treapta cea mai de jos a împlinirii. Deoarece trebuia să poarte un nume, i s-a spus „autosuficiență”.

Siguranța aceasta fără temelii, situată la polul opus față de afirmația paradoxală a lui Socrate „știu că nu știu nimic” presupune astăzi, la fel ca oricând, manipularea unui gând, oricât de aiuristic – care se va dezvolta rapid, devenind o construcție ideatică, precară, dar adaptată, cumva, rolului de far călăuzitor. Improvizațiile de acest fel sunt cele care năruiesc civilizații și țin adunate într-un loc turme. Fără a mai fi nevoie de țarcuri ori de cea mai măruntă cale de constrângere.

Prea puțina cunoaștere amendează necruțător devenirea, deturnând-o pe cărări abia practicabile, dar păstrând convingerea – nu speranța – unei miraculoase ajungeri la liman. Ignoranța asumată, fie ea și mascată dibaci, deși grosolan, totuși, sub aparența unei nu chiar verosimile înțelepciuni, atrage caducitatea asupra întregului act al urcușului spre culmi, reducându-l la o simplă preumblare în cerc pe marginea genunii. Cel mai adesea certitudinea, ca mod de viață și eludare a fireștii acumulări de cunoștințe, duce către o minciună înfiorătoare. Dar una în care ajunge să creadă însuși cel care o propagă, devenind, astfel, victima propriei mistificări.

Aparența unei argumentații solide a dus la ridicarea pe culmi înalte, la loc vizibil, a multor persoane care au, ca singur merit, discursuri abracadabrante dedicate ignoranței, superficialității, hedonismului. Persoane care tind să acapareze, cel mai adesea, portavocea propriei generații, conducând mult prea multă lume către un fals, fie el și bine disimulat. Odată lăsate în urmă adevăratele valori, sunt adoptate altele, improvizate, adesea, astfel încât să ofere aparență, nu substanță. Într-un final, cel pornit pe acest drum straniu, călăuzit spre nimic, va învăța să mimeze, apoi chiar să utilizeze autosuficiența ca armă împotriva oricărei intervenții exterioare – mai ales dacă are vreun eventual scop corector.

Un om prăvălit întru autosuficiență refuză atât instruirea, cât și superioritatea intelectuală a altora, obținută prin strădanie intensă. Hălăduiește adesea bolund prin agora, mârâind feroce la cei care cutează să fie altfel, chemându-i cu șuierături fals-iscusite să i se alăture într-un marș închinat stupidului, menit să zguduie lumea din temelii. El este doar o imagine distorsionat reflectată în oglinda existenței. Din păcate, însă, izbutește cumva să capete adepți și admiratori, fie ei amuzați ori entuziasmați, companioni voluntari pe calea deșertăciunii manifeste.

Trebuie să recunoaștem că, printre atâtea portrete măgulitoare, viu colorate, aburcate de lumea în care trăim la loc vizibil, nici nu mai știm cine este cu adevărat înțelept și cine mimează doar, convingător. Aceste vremuri ne-au dezvățat să ascultăm sau să lecturăm. Privim un chip, admirăm niște aparențe și trăim cu nefericita certitudine a existenței binecuvântate în preajma unei veritabile străluciri a spiritului. Abia târziu – prea târziu pentru unii – ne deșteptăm, deoarece „fiecare pom se cunoaște după roadele lui. Că nu se adună smochine din mărăcini și nici nu se culeg struguri din spini” (Luca 6, 44). Iar roadele gândirii improvizate și ale autosuficienței nu pot fi geniale, ci doar înjghebări ideatice, șleampete și instabile, după principiul merge și așa... Cât merge.

Trăim vremuri stranii, în care aparența ne coordonează mișcările și siguranța nejustificată ne marchează caracterul. Apărăm cauze inexistente și suntem ceea ce nu suntem, doar de dragul alinierii într-un pluton cu misiune agresiv-sinucigașă. Am ajuns să iubim ignoranța și să o înveșmântăm în haine înșelătoare, „de firmă”, devenind noi înșine parte din dezastrul evident – cărămizi care alcătuiesc edificiul hâd, așezat pe stânci alunecoase: autosuficiența. Într-un final, mistificarea aceasta va fi distrusă, iar adevărul va ieși la iveală dar, din nou, pentru unii va fi prea târziu. Deoarece, atunci când ajungi să te identifici cu aparența și siguranța nejustificată, le împărtășești inevitabilul deznodământ: „Și a căzut ploaia și au venit râurile mari și au suflat vânturile și au izbit casa aceea și a căzut. Și căderea ei a fost mare” (Matei 2, 27). Ca orice cădere din certitudine...

De la același autor

Ultimele din categorie