Înfăşurată în negura tristeţii, Magdalena plânge

Moartea sângeroasă a Fiului lui Dumnezeu.

Tristeţea iubirii e cea mai amară,

Căci ea pe nimeni nu mai are în lume prieten,

Şi nici o bucurie, de nicăieri.

Lacrimile-i sunt ei mângâiere,

Şi doar durerea, singurul prieten.

Sfintei Magdalena lumea i s-a făcut întuneric.

Fragilă fiinţă, ea caută lumina,

Ea bâjbâie în noapte, fără nici o nădejde.

Mormântul Lui măcar, acela-i lumina ei,

Dar iată! - şi el e gol!

„L-au furat”, gândi ea, „gol şi neuns cu miruri!”

Ea vede şi plânge cu amar, de-amar cuprinsă.

Atunci aude glasul unui om, e lângă ea:

Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?

„Mă-ntrebi pe Cine caut? Voieşti ca să mă mângâi?

Atunci, de-ai luat tu Trupul, spune-mi unde L-ai pus.”

Iisus în jos priveşte femeia care plânge

Şi-i spune blând: „Maria!”

Din inima Mariei lumina iese ca un fulger;

Ea recunoaşte glasul, blândeţea lui nespusă,

Glasul ce-i dă putere, şi-n trup viaţa-i întoarce!

Glasul ce-a vindecat bolnavi,

Glasul ce-a înviat morţii.

O, voce de viaţă-dătătoare,

O, iubită-auzire!

Maria-i în picioare şi-ntorcând capul, vede:

„Rabbuni!”, strigă ea, şi soarele răsare.

Peste Maria-Magdalena, şi peste-ntreaga lume,

Răsare-o Nouă Zi.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, vol. II, traducere de Mihaela Grosu, editura Egumeniţa, Galaţi, 2005, pp. 105-106)