Fiecare dintre noi avem capacitate iubitoare, aşa e alcătuită fiinţă omenească, să aibă capacitate iubitoare, să poată iubi. Fiecare om iubeşte la măsurile lui, în sfera lui, cât poate el, în funcţie de motivările pe care le are ca să iubească. Deci, fiecare om iubeşte, numai că nu iubeşte omul după porunca lui Dumnezeu. Care este porunca lui Dumnezeu? „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău, din toată puterea ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Care e măsura iubirii de Dumnezeu? Măsura iubirii de Dumnezeu, m-aş bucura să ţineţi minte, este să iubeşti fără măsură. Iubirea faţă de Dumnezeu n-are nici o măsură. Adică nu există o măsură a iubirii. În realitate, există o margine a iubirii.

Care-i marginea iubirii ? Puterea ta de a iubi. Unde se sfârşeşte puterea ta iubitoare, acolo se sfârşeşte de fapt şi măsura iubirii tale faţă de Dumnezeu, însă, principial vorbind, iubirea faţă de Dumnezeu nu are măsură, e iubire fără măsură.

Cât priveşte iubirea faţă de aproapele, are o măsură şi măsura este iubirea faţă de tine însuţi. În realitate, iubiţi credincioşi, nu ştiu când, cine, unde este acela care iubeşte pe aproapele său ca pe el însuşi. De ce? Pentru că în majoritatea cazurilor, noi nu ne orientăm după porunca lui Dumnezeu, ci ne manifestăm iubirea în mod spontan, adică aşa cum ne vine. Ne este unul simpatic, îl iubim, nu ne este simpatic, nu-l iubim, îl ocolim, îl înlăturăm doar, nu ţinem seama de valoarea omului. De ce? Pentru că n-avem iubirea după poruncă. Dar ce iubire avem? Avem o iubire întâmplătoare. Iubirea pe care o avem, o întrebuinţăm cum întrebuinţăm, fără să ne gândim că Dumnezeu ne cere mai mult decât facem, sau dacă într-adevăr iubim după poruncă, ar trebui să mai adăugăm ceva, ar trebui să mai facem ceva.

(Arhim. Teofil Părăian, Bucuriile credinței, Editura Mitropoliei Olteniei, pp. 208-209)