În aceasta constă şi foarte vestita cădere a strămoşului nostru, vechiul Adam. După părerea aproape unanimă a dumnezeieştilor Părinţi, noi am moştenit strămoşeasca pornire spre simţuri [de la Adam], care a lăsat hrana şi dulceaţa celor gândite şi a căzut - vai! - în dulceaţa trupească a celor simţite.

Pentru aceasta a zis cel mai sus pomenit Teodor al Ierusalimului: „Adam a folosit rău simţirea, minunându-se de frumuseţea cea materială, părându-i-se frumos la vedere şi bun la mâncare rodul, iar după ce a gustat din el a lăsat îndulcirea celor gândite (vezi Fc 3, 6). Femeia a văzut că lemnul este bun la mâncare, plăcut la vedere şi ispititor pentru intelect şi luând din rodul lui a mâncat şi i-a dat şi bărbatului său, care a mâncat împreună cu ea.” Lemnul [pomul] cunoştinţei binelui şi răului este simţirea împătimită a zidirii văzute, după cum zice Sfântul Maxim: „Lemnul cunoscător al binelui şi al răului este zidirea cea văzută, căci ea împărtăşeşte în mod natural plăcerea şi durerea”, [referinţă neidentificată]. Iar în altă parte, acelaşi zice: „Simţirea trupului este lemnul cunoştinţei binelui şi răului. Căci în ea se află adevărata pornire neraţională, de care omul a luat poruncă dumnezeiască să nu se atingă cu încercarea prin faptă, [însă] nu a păzit-o.”

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, Editura Egumeniţa, Galaţi, p. 116)