Răspuns: Când amintirea despre Dumnezeu se înfăţişează minţii lui, atunci inima lui se porneşte spre dragostea de El, și ochii lui izvorăsc şiroaie de lacrimi. Ca de obicei dragostea depinde de lacrimi prin amintirea celor dragi. Şi aşa, fiind cineva, niciodată nu-i lipsit de lacrimi. Că niciodată nu-i lipseşte obiectul, care să-i aducă aminte de Dumnezeu. Ba şi în somn stă de vorbă cu Dumnezeu. Că are obicei dragostea să facă lucruri de felul acesta. Iată la ce desăvârşire pot ajunge oamenii în viaţa aceasta a lor.

Întrebare: Dacă din multă osteneală, trudă şi nevoinţă, pe care a făcut-o omul, gândul trufiei ar da năvală cu obrăznicie asupra lui, fiindcă s-ar hrăni din frumuseţea virtuţilor şi ar ajunge omul să creadă că a lui este oboseala, pe care a răbdat-o, atunci omul prin ce să biruiască gândul său şi cum să-şi pună la cale sufletul, ca să nu se supună acestui gând?

Răspuns: Când ştie cineva că poate să cadă de la Dumnezeu, cum cade frunza veştedă din pom, atunci îşi cunoaşte şi sufletul cât e de tare. Dacă prin propria lui putere a câştigat acele virtuţi şi s-a luptat pentru ele, când Domnul îşi va ridica de la ei ajutorul Său şi va îngădui să intre omul singur în luptă cu diavolul, şi Domnul nu va fi cu el, — că are Domnul obicei, că intră în luptă cu nevoitorii şi să conlucreze cu ei, atunci iese la iveală puterea omului, — adică slăbiciunea lui — şi zăpăceala lui. Căci purtarea de grijă a lui Dumnezeu este în orice vreme cu sfinţii, păzindu-i şi întărindu-i pe ei. Şi toată ceata omenească biruieşte prin ea, dacă omul se luptă în lupta muceniciei şi în suferinţe şi în alte greutăţi, care pentru Dumnezeu vin asupră-i şi pe care omul le rabdă. Și acestea sunt vădite și lămurite, și fără îndoială. Căci ce putere are acea fire, să biruiască gâdilarea cea neîncetată din mădularele oamenilor, care-i supără pe ei şi-i poate birui cu totul? Şi cum unii doresc şi iubesc biruinţa, dar n-au putere să stea împotriva gâdilării (aţâţării), ci în fiecare zi sunt biruiţi de ea, şi plâng, se ostenesc şi suferă pentru sufletul lor, iar tu cu uşurinţă porţi sarcina trupului, oricât ar fi de grea, şi nu eşti deloc strâmtorat? Şi cum este cu putinţă ca un trup pătimaş să fie luptat cu tăişul fierului și să rabde să-i fie zdrobite mădularele, și să sufere orice fel de chin, omul care nu putea să rabde nici rana făcută de un spin, care-i înfipt în unghia lui, dar care nu simte, după obiceiul firii, muncile acestea de multe feluri, dacă n-ar fi vreo altă putere, afară de puterea firească, care opreşte de la om puterea chinurilor? Şi, deoarece am vorbit despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, trebuie să ne sârguim să povestim o întâmplare de suflet folo­sitoare, care înalţă pe om în luptele lui.

Povestire

Un tânăr fiind ajuns la chinuri cu tot trupul lui, când a fost întrebat de cineva: „Cum ai simţit durerile ?“, a răspuns: „La început le-am simţit, dar pe urmă am văzut pe un tânăr, care ştergea cu un burete sudoarea chinurilor mele, m-a întărit şi m-a odihnit, făcându-mâ să uit de chinuri. Cât de Îndurat este Dumnezeu. Cât de mult se apropie Harul Său de cei ce pătimesc pentru numele Lui, ca să rabde cu bucurie patimile, pentru El!

Aşa dar, omule, să nu fii nerecunoscător faţă de purtarea de grijă a lui Dumnezeu către tine! Dacă este vădit lucru, că nu ești tu biruitorul, ci tu ești numai o unealtă, şi Domnul este cel ce biruieşte prin tine şi tu primeşti în dar numele biruinţii, atunci ce te opreşte să nu-I ceri în tot ceasul aceeaşi putere, ca să biruieşti, să fii lăudat și să mărturiseşti lui Dumnezeu biruinţa ta? Oare, n-ai auzit, omule, câţi luptători au căzut din înălţimea vieţuirii lor şi din înălţimea luptelor lor, fiindcă s-au arătat nerecunoscători faţă de Harul acesta, de la zidirea lumii şi până astăzi? Şi pe cât sunt de multe și de felurite darurile lui Dumnezeu, făcute neamului omenesc, tot aşa pe atât de multe sunt deosebirile dintre primitori, după asemănarea celor ce primesc aceste daruri. Şi între darurile lui Dumnezeu unele sunt mari, altele sunt mici, şi, cu toate că ele sunt toate înalte şi minunate, este însă unul, care le covârşeşte pe toate în slavă şi cinste. Şi, o treaptă întrece altă treaptă. Şi a se închina cineva pe sineşi lui Dumnezeu şi a trăi în virtute, este unul din darurile cele mai mari ale lui Hristos. Că mulţi, neluînd în seamă darul acesta, că adică s-au învrednicit a fi despărţiţi de oameni, fiind închinaţi lui Dumnezeu, fiind făcuţi părtaşi şi primitori ai Harurilor Sale, fiind aleşi şi învredniciţi să-I slujească liturghia lui Dumnezeu, ei, în loc să mulţumească lui Dumnezeu din gură în orice ceas pentru aceste daruri, ei au căzut în trufie şi în cugetare înaltă despre sine. Şi ei nu sunt ca unii, care au primit darul slujirii, ca să-I slujească lui Dumnezeu cu viaţă curată şi cu lucrare duhovnicească, ci se cred ca unii ce fac un dar lui Dumnezeu; în loc să creadă că Dumnezeu i-a ales pe ei dintre oameni, făcându-i casnici ai Lui, ca sâ-I cunoască tainele. Şi nu se cutremură din tot sutletul lor, când cugetă acestea, mai ales când văd, că cei ce înaintea lor au crezut așa, dintr-odată și-au prăpădit vrednicia şi cum i-a lepădat pe ei Dumnezeu într-o clipită, din măreţia, din cinstea şi starea pe care o aveau? Şi au căzut în necurăţie, în vinovăţie şi în fapte de ruşine, în chipul dobitoacelor. Fiindcă ei nu şi-au cunoscut puterea, şi nu şi-au amintit pururea de Cel ce le-a dat lor Harul, ca să-I poată sluji Lui şi în împărăţia Lui să intre, şi să fie în petrecere împreună cu îngerii, ca să se apropie de El, prin viaţă îngerească, Dumnezeu i-a lăsat să cadă din lucrarea lor, şi le-a arătat schimbându-le viaţa, că acea putere nu era a lor, putere, prin care au răbdat o viaţă bine rânduită şi n-au fost supăraţi de puterea firii, a dracilor şi a altor protivnici; ci aceea care lucra îi era puterea Harului, şi ea lucra în ei lucrări, pe care lumea nu le poate cuprinde, nici auzi, căci sunt prea grele. Iară ei au răbdat prin ele vreme lungă, fără să fie biruiţi. Cu adevărat era o putere în ei, care-i urma pe ei, şi era în stare să le ajute la orice, să-i păzească. Dar, pentru că au uitat puterea aceasta, s-a împlinit la ei cuvântul Apostolului: „Şi precum ei n-au îngrijit, să-L aibă pe Dumnezeu în cuget, i-a dat şi Dumnezeu în seama minţii lor celei rătăcite şi au primit necinstea, ce li se cădea, pentru rătăcirea lor“ (Rom. 1,28). Că Dumnezeu, Stăpânul lor, îi pregătise pentru o slujbă bisericească, duhovnicească.

Întrebare: Dacă cineva, când cutează să se lepede din­tr-odată de convieţuirea cu oainima menii, şi să iasă în pustie nelocuită şi înfricoşătoare cu râvnă de bine, oare moare pentru aceasta de foame, din pricina lipsei de acoperământ sau din alte lipsuri?

Răspuns: Cel ce a gătit lăcaşuri animalelor celor necuvân­tătoare, mai-nainte chiar de a le zidi pe ele, şi are grijă de nevoile lor, nu va trece cu vederea făptura sa, mai ales dacă se teme de El şi îl urmează pe El cu simplitate şi fără îndoială. Cel ce-şi închină voia sa întru toate lui Dumnezeu, niciodată nu se îngrijeş­te de nevoile trupului său, sau de ticăloşia şi patima lui, ci doreşte să trăiască în ascuns, și să sufere o viaţă de smerenie. Nu ca unul, care se teme de necazuri. Ci ca unul, care socoteşte înstrăinarea de toată lumea, un lucru dulce şi de dorit, din pricina vieţii sale curate, se ostenește între dealuri și munţi, și ca un rătăcit cu mintea, se pogoară până la viaţa animalelor, necuvântătoare, fără să primească odihnă trupească şi viaţă necurată. Şi, când se apropie moartea, aşa unul se tânguie şi se roagă în toată clipa, să nu fie lipsit de Rânduiala cea curată a lui Dumnezeu. Şi atunci primeşte ajutorul lui Dumnezeu. Lui I se cuvine şi cinstea şi slava şi El să ne păzească pre noi întru curăţia Lui şi să ne sfinţească pe noi cu sfinţenia Harului Sfântului Duh, spre cinstea Neamului Său Sfânt, ca să slăvim în curăţie, Numele Lui, în vecii vecilor. AMIN.

(Sfîntul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, pp. 388 - 392)