Nimeni nu poate avea, nici faţă de cei mai răi duşmani, o ură atât de neîmpăcată ca aceea pe care o are cel viclean faţă de oameni. Dacă stăm să cercetăm râvna cu care se luptă, vom vedea că e neîntrecută în comparaţie cu aceea a oamenilor. Dacă, iarăşi, alegem fiarele cele mai sălbatice şi cele mai crude şi le comparăm sălbăticia cu furia diavolului, vom vedea că fiarele sunt cu mult mai blânde. Aşa de mare şi de neîmblânzită îi e mânia când ne atacă sufletele.

O bătălie obişnuită e scurtă şi plină de răgazuri de odihnă. Venirea nopţii, oboseala după luptele şi omorurile din timpul zilei, în câmpul de bătaie, ora mesei şi altele sunt prilejuri de odihnă pentru oştean, care-şi poate scoate armura, poate respira puţin şi se poate răcori cu apă, îşi alină foamea şi îşi recapătă puterile.

Nu la fel este războiul cu diavolul, pentru că nimeni nu poate lăsa armele nicio clipă. Cine voieşte să fie nebiruit nu poate dormi. Neapărat se va întâmpla una din două: fie va lepăda armele, şi atunci va cădea şi va pieri, fie va rămâne mereu îmbrăcat în armele sale, în picioare, neadormit şi veghetor. Pentru că diavolul, cu toată oştirea sa, nu doarme niciodată, ci e veşnic treaz şi ne pândeşte momentele de nepăsare. El se îngrijeşte să ne piardă mai mult decât ne îngrijim noi de propria noastră mântuire: Faptul că nu-l vedem şi că ne poate ataca oricând pe neaşteptate (lucru care le pricinuieşte nenumărate rele celor ce nu priveghează) ne arată că războiul cu el este mult mai greu decât un război între oameni.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Diavolul și magia, culegere de texte patristice și traducerea lor în neogreacă de Ieromonahul Benedict Aghioritul, traducere din neogreacă de Zenaida Anamaria Luca, Editura Agaton, Făgăraș, 2012, pp. 43-44)