Acești mari Părinți ne-au învățat că atunci când sufletul unui om este atacat de gânduri care sunt întinate, mândre, egoiste, hulitoare, păcătoase, sufletul trebuie să lupte să le alunge cu mânie și ură, și cu rugăciunea și respingerea lor. Nu este suficient să folosești doar mânia și ura împotriva gândurilor și nălucirilor rele. Este absolut necesar ca omul care este luptat de ele să se roage cu rugăciunea neîncetată, prin invocarea dumnezeiescului nume: “Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. După Sfinții Părinți, numele lui Hristos are forță de regenerare în el. Adică, această rugăciune a lui Hristos are puterea de a regenera sufletul care a căzut jos și a slăbit mult, care a devenit nepăsător și a păcătuit.

Sunt zile și perioade în viața unui om duhovnicesc când acesta simte o goliciune înlăuntrul său, o slăbiciune a sufletului său. Ceva lipsește: ceva dinăuntrul său a plecat și el nu prea știe cum să-și vină în sine, cum să readucă forța și harul inițial pe care sufletul său le avea. Nu știe cum să readucă plinătatea pe care a pierdut-o. În acest caz, Sfinții Părinți ne învață: reia rugăciunea; începe din nou rugăciunea, fie cu gura, fie cu mintea, sau cu inima și această plinătate pierdută va reveni. O vei regăsi, numai dacă te nevoiești în rugăciune.

(Comori duhovnicești din Sfântul Munte Athos, Culese din scrisorile și omiliile Avvei Efrem)