Flacăra lumânării de ceară, luminătoare și vie, primește a fi expresia sentimentului rugător: așa aș dori să fie inima mea către Tine, Doamne! Ceara moale și curată, care vine din lucrul harnicei albine – dar vai, cât de trândav sunt eu! – lumânarea cea sveltă și dreaptă, întruchipează ceea ce ar trebui să vină din interiorul rugii omului.

Oricât de multe lumânări am aprinde, flacăra este una și aceeași: focul cel nestins de la tronul lui Dumnezeu.

Aceeași căldură, aceeași lumină, aceeași curățenie avem în fiecare din ele. Cel ce se roagă aprinde o lumânare luând lumină de la cele deja aprinse, și o pune înaintea icoanei, se închină, îngenunchează cu fața la pământ. Întreaga ființă, trup și suflet se află în rugăciune, respiră și trăiește în ea: o trăire.

(Tito Colliander, Credința și trăirea Ortodoxiei, traducere de Părintele Dan Bădulescu, Editura Scara, București, 2002, p. 45)