Care sunt consecințele generale ale căderii omului?
Dumnezeu nu l-a creat pe om ca să moară și să sufere și să se primejduiască și să piară, ci să trăiască pentru totdeauna, să trăiască pentru totdeauna slăvit și liber.
Omul, în încercarea lui egoistă de a se autoîndumnezei, și-a însușit sfatul lui satana, L-a lepădat pe Dumnezeu și s-a tăiat de la izvorul vieții, pierzând darurile dumnezeiești și lepădând dumnezeiasca frumusețe, veșmântul țesut de Dumnezeu, lumina cea necreată. De aceea s-a și simțit gol, îndată, imediat după cădere și, ceea ce e mai înfricoșător, odată cu căderea, a pierdut posibilitatea după asemănării. Din fericire, în ciuda faptului că păcatul a murdărit și a înnegrit după chipul, totuși omul nu l-a pierdut, de aceea acest fapt a constituit și nădejdea mântuirii și premisa întoarcerii noastre la starea de mai înainte de cădere.
Acum însă cei întâi zidiți s-au îmbrăcat cu păcatul ca și cu o haină și cu tunici de piele[1], adică, potrivit Sfântului Grigorie Teologul[2], cu „un trup mai grosolan”, stricăcios și muritor, și am moștenit moartea trupească, eventual, chiar moartea veșnică!
Prin urmare, spune în chip revelator Sfânta Scriptură, „Dumnezeu nu a făcut moartea, nici nu se bucură de pieirea celor vii”[3]. Prin urmare, Dumnezeu nu l-a creat pe om ca să moară și să sufere și să se primejduiască și să piară, ci să trăiască pentru totdeauna, să trăiască pentru totdeauna slăvit și liber. Astfel se explică de ce există moartea cu toate consecințele ei, dar și de ce Dumnezeu nu a intervenit să împiedice neascultarea și căderea omului.
(Nikos Nikolaidis, De ce moartea și starea dincolo de mormânt?, Editura Obștea creștin ortodoxă „Lydia”, Cipru, 2016)
[1] Facerea 3, 21.
[2] Patrologia Greacă 36, 324
[3] Înțelepciunea lui Solomon 1, 13-14.
„Tinerețea, fiule, dacă are smerenie și nevinovăție, ajunge”
De la melancolie, la pocăință – drumul vindecării
Traducere și adaptare:Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro