O face și Luca (3. 23-38), descriind ascendența lui Hristos în Adam. În vreme ce Matei, atentul „contabilizator” al profețiilor, conservă descendența Mântuitorului din neamul lui Avraam, neam cu acela care urcă pe Moria spre a-și aduce fiul, Isaac, de jertfă. Atenția la această misiune aleasă a lui Avraam îl face pe Evanghelist să consemneze mereu, în cheia împlinirii profețiilor despre Mesia, amănuntele identificării lui Iisus Hristos cu Cel Așteptat. E lista unui neam în așteptare. Care respirase cu fiecare generație cuvintele adresate ispititorului, încarnat în șarpele căderii, de către Dumnezeu: „Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele și între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăști și țărână să mănânci în toate zilele vieții tale! Dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul.” (Facere 3. 14-15). Astfel Matei insistă pe succesiunea genetică a acestei „așteptări” pe care – împreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur – o numim o așteptare plină de nădejde în împlinire și dușmănie în ce-l privește pe diavol. Întreg Vechiul Testament este o istorie a acestei înfruntări între așteptare și lucrarea dușmanului mântuirii noastre. Îndrăznesc să cred că paginile acestea sunt suficient de relevante și pentru nebunia acelora care-l cred pe Hristos venit de prin văile unui cosmos necunoscut, rătăcitori neasumând Scriptura și care-și fac din propriile minți izvoare de cunoaștere a Dumnezeului Celui Viu. Genealogia Evanghelistului Matei merge spre o concluzie care marca așteptarea poporului lui Israel: „Iată, fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui: Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu!” (Isaia 7.14).

Și care se vădește extrem de importantă lui Iosif, distinsul și transparentul logodnic al Mariei. Îngerul Domnului îi vorbește lui Iosif, fiul lui David – piatra de boltă a genealogiei așezate în pagină de Matei – aducându-i aminte de unde luase pe Maria, Fecioara ce crescuse la templu tocmai în grupul fecioarelor ce așteptau împlinirea acestei prorocii. Un înger oferă lui Iosif o bunăvestire, o așezare în adevărul lui Dumnezeu: „ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt” (Mt. 1.20). Îngerul îi adeverește lui Iosif, omul-înger păzitor, mesianitatea lui Iisus - „căci El va mântui poporul Său de păcatele sale” (Mt. 1.21). Fără multe amănunte. Doar cu pomenirea prorociei din Isaia, pe care am amintit-o deja. Un soi de schimb de parole între vajnicul păzitor al fecioriei Mariei – ce încă nu o luase la el, ca logodnică, descoperindu-i sarcina, dar nevoind să o vădească dinaintea comunității – și strașnicul vestitor al voii lui Dumnezeu. Iosif ia pe Maria la el, ca logodnică. Asta este în fond vestea Evangheliei de astăzi. Dincolo de toată lista de drepți care cred în prorocia Venirii lui Mesia, se adaugă și omul acesta, simplu, tâmplar și probabil nu foarte tânăr. Un om care crede. Care simte că îngerul nu minte. Un om strașnic, de la care Luca, în Evanghelia sa, începe să „urce” neamul spre Adam. O simplă îndoială, un sâmbure de orgoliu, un singur tremur de integrism legalist și darul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră nu s-ar fi împlinit.

Toată așteptarea lumii pe umerii firavi ai Fecioarei și pe inima de om brav a lui Iosif. Nu doar de un pântece feciorelnic era nevoie pentru Întrupare. Ci și de un om de nădejde pentru ca Întruparea să nu fie grăbită spre moarte. Omul-străjer, omul dispus să asculte glasul tainic al chemării îngerului-vestitor de Mesia. Știm din Tradiție – fie texte ale Evangheliilor apocrife fie din scrieri de veac timpuriu ce slujeau Bisericii primare asemeni Abecedarelor de odinioară descifrării literelor de foc ale istoriei Întrupării – că Iosif era tâmplar din neamul celor care veneau din colonia de la Nazaret la Ierusalim să cioplească la lemnul refacerii Templului. Căci, da, cel care îndată va prigoni pe Hristos va reface, desigur nu din duhovnicească aplecare, parte din Templul de pe Moria – locul unde Avraam urcase să aducă Jertfă pe fiul său. Ni se spune că Iosif primise poruncă să facă o masă dintr-un lemn foarte greu, ce nu încăpuse nicăieri în planul de reconstruire a Templului.

După tradiția acelei vremi, lemnul era supraviețuitor al Potopului ba – după unii – chiar frântură din Pomul Vieții, cel din mijlocul Raiului. Și până la tâmplarul acesta, sub barda nici unui alt lucrător nu s-ar fi lăsat prelucrat. Acum, sub mâna lui Iosif cel din Nazaret, lemnul luase chip de masă. Grea. Nu putea fi urcată în panta Moriei. De aceea rămâne la păstrare în depozitul meșterului ce-l crescuse pe Iosif. Iar atunci când va fi cerut un lemn greu pentru condamnatul nostru Dumnezeu, de acolo vor fi desprinse bârnele din care se va închega Crucea. Crucea Pătimirii. Crucea Morții. Crucea din care vor izbucni razele Învierii. La vremea aceea, Iosif plecase de mult din lumea celor vii. Dar este cât se poate de credibil că mâinile ce i-au mângâiat creștetul Pruncului din Betleem vor fi fost și cele care au mângâiat Lemnul ce-i va fi leagăn morții Sale.

Iosif ca un om-mângâiere. Ce-i va dărui Domnului cel dintâi model uman al curajului (Fuga în Egipt) asumat cu responsabilitate. Iosif, omul-logodnic care descoperă prin modul său de a fi prețul de Har care încape în fiecare încredințare de Sus. Încrederea în iubirea lui Dumnezeu care nu poate minți, care luminează în adâncul inimilor noastre cu raza potrivită nouă, fiecăruia dintre noi. Iosif, omul-vis care evită transformarea în coșmar a istoriei noastre ca oameni.

De aici importanța Evangheliei acesteia așezată înainte de Nașterea Domnului Hristos. El nu se întrupează împotriva omeniei noastre, ci ca să o pună în valoare. Ca Fecioria Mariei și Încrederea lui Iosif. Prin virtuți, cartea neamului Mântuitorului rămâne deschisă. Să ne înscriem cu râvnă și dor de cer! Iar pentru înscrierea aceasta, precum cei din neamul lui David odinioară, la ceasul Întrupării lui Iisus, să mergem spre Betleem...

Sursa: tribuna.ro