Cărţile Sfinţilor Părinţi despre viaţa monahală trebuie citite cu mare chibzuinţă. Se pare că monahul începător nu poate nicidecum să adapteze cartea la situaţia proprie, ci se lasă furat, de obicei, de orientarea cărţii.

Dacă acea carte cuprinde sfaturi despre liniştire (isihie) şi arată îmbelşugarea roadelor duhovniceşti care pot fi dobândite în pustie, şi în începător se iveşte întotdeauna dorinţa foarte puternică de a se însingura în isihie într-o pustie nelocuită.

Dacă se vorbeşte în carte despre ascultarea necondiţionată sub călăuzirea unui Părinte purtător de Duh, şi în începător apare totdeauna dorinţa unei vieţuiri foarte aspre în deplină ascultare faţă de stareţ. Dumnezeu nu a lăsat pentru vremea noastră nici pe unul, nici pe celălalt dintre aceste feluri de vieţuire. Cărţile Sfinţilor Părinţi scrise despre aceştia îl pot, însă, înrâuri atât de puternic pe începător, încât acesta, din pricina lipsei de experienţă şi a neştiinţei sale, se hotărăşte cu uşurinţă să părăsească locul petrecerii sale, unde are totul la îndemână spre a se mântui şi a spori duhovniceşte prin împlinirea poruncilor evanghelice, şi aceasta, de dragul visului de neîmplinit al vieţuirii desăvârşite, care se zugrăveşte în culori vii şi ademenitoare în închipuirea sa.

(Sfântul Ignatie Briancininov, Despre înșelare, Editura Egumenița, 2010, p. 19)