Zis-a Domnul: Oricine aude aceste cuvinte ale Mele și le îndeplinește asemăna-se-va bărbatului înțelept care și-a clădit casa pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile și au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă. Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele și nu le îndeplinește asemăna-se-va bărbatului nechibzuit care și-a clădit casa pe nisip. Și a căzut ploaia și au venit râurile mari și au suflat vânturile și au izbit în casa aceea și a căzut; și căderea ei a fost mare. Iar când Iisus a sfârșit cuvintele acestea, mulțimile erau uimite de învățătura Lui. Că îi învăța pe ei ca Unul care are putere, iar nu cum îi învățau cărturarii lor. Deci, coborându-Se El din munte, mulțimi multe au mers după El. Și, iată, un lepros, apropiindu-se, I se închina, zicând: Doamne, dacă voiești, poți să mă curățești! Și Iisus, întinzând mâna, S-a atins de el, zicând: Voiesc, curățește-te! Apoi îndată s-a curățat lepra lui. Și i-a zis Iisus: Vezi, nu spune nimănui, ci mergi, arată-te preotului și adu darul pe care l-a rânduit Moise, spre mărturie lor. (Matei 7, 24-29; 8, 1-4) (Sâmbătă în săptămâna a treia după Rusalii)

Evanghelia rânduită a se citi în sâmbăta celei de-a treia săptămâni după Rusalii cuprinde în prima parte încheierea Predicii de pe Munte a Domnului, care tematizează într-o pildă statornicia celui ce ascultă Vestea cea bună a pocăinței, a schimbării vieții de la rău la bine. Primirea lui Hristos se aseamănă cu construcția unei case. Iar cel ce primește pe Dumnezeu are cu siguranță o temelie, o bază pe care își începe lucrarea de construcție. 

Parafrazând mai multe cuvinte profetice (Iov 38, 6; Psalmi 117,22; Isaia 28, 16; Ieremia 51, 26; Zaharia 10, 4), Domnul Se numește pe Sine, la un moment dat, „Piatra cea din capul unghiului” (Matei 21, 24), care va spulbera tot ce e rău. Piatra are proprietatea de a rezista intemperiilor, trecerii vremii. Prin contrast, cel care nu ascultă Evanghelia își constuiește „casa” propriei vieți pe nisip, care e cunoscut că fiind „mișcător”, schimbător, alunecă ușor, pe acela vântul îl împrăștie, la fel și apa. Nisipul are la bază aceeași constituție ca și piatra, însă se comportă diferit din punct de vedere fizic, iar aceasta deoarece este o materie mărunțită, risipită. Cel care se bazează pe Dumnezeu nu e risipit în mii și mii de interese contrare, pe când cel care se bazează pe sine este în înșelare, pentru că nesiguranța din jur îl va doborî. Ceea ce reușește să cimenteze nisipul, ca să îi dea iarăși consistența pietrei, este schimbarea perspectivei, reformularea tuturor intereselor și activităților noastre cotidiene. Dacă toate ale noastre se săvârșesc pentru Dumnezeu și cu invocarea ajutorului Său, în cele din urmă devenim statornici, uniți în interiorul nostru și coerenți în viață, fără a ne mai contrazice pe noi înșine sau unii pe alții. 

După cum se poate înțelege din pildă, se poate ca uneori să vedem oameni cărora le merge bine, deși nu și-au clădit viața pe credința cea bună, ci pe un interes particular. Aceștia pot deveni chiar bogați, celebri, lipsiți de griji, toată lumea să fie la picioarele lor. În Psalmul 72, autorul acestui poem se miră cum cei nelegiuiți și nedrepți sunt pururea bogați și plini de slavă, dar în cele din urmă primește descoperire dumnezeiască în care vede cum, în ciuda aparențelor, drumurile nedreptății sunt drumuri viclene și Domnul îi doboară cu iuțime pe aceștia tocmai când ei se înalță, când se așteaptă mai puțin. Dreptatea e răbdătoare, iar atunci când vine, căderea celor nedrepți este mare și se face cu zgomot mult. Exact cum spune Iisus în pilda Sa.

După ce Domnul își încheie discursul, Evanghelistul ține să noteze că mulțimile au rămas profund impresionate nu pentru cuvântul bine ticluit, ci pentru că Mântuitorul învăța nu ca un cărturar, adică nu după metodă și cu cuvinte meșteșugite, ci ca Unul care are putere. Puterea vine cel mai adesea, de fapt aproape mereu, din lucrurile simple și din trăirea autentică. Convingerea celor din jur vine din propriul exemplu și mai rar, mult prea rar, din argumentația logică omenească.

În a doua parte a Evangheliei (Matei 8, 1-4) este vorba despre o mică exemplificare a ceea ce înseamnă Cuvântul cu putere al Domnului: un lepros Îi cere să îl curățească, dacă Domnul binevoiește, iar Iisus îl vindecă prin cuvânt, cu o lejeritate și seninătate ca și cum vindecarea ar fi un lucru de la sine înțeles. Și chiar este de la sine înțeles, atunci când este voia și puterea lui Dumnezeu. Însă Hristos îi cere leprosului vindecat să nu trâmbițeze ceea ce i s-a întâmplat, ci să meargă la templu și să se arate preotului, care pe vremea aceea constata curățirea leproșilor, iar apoi să dea darul rânduit, potrivit Legii. Aceasta arată că Hristos nu Și-a dorit schimbarea rânduielilor vechi prin dinamitarea lor, prin acte de forță, ci mai degrabă a căutat umplerea acestor rânduieli cu înțeles dumnezeiesc. 

Abolirea ritualurilor nu e neapărat o soluție în îmbunătățirea vieții, fie ea duhovnicească, fie biologică, materială. Oamenii au nevoie de ordine atât în Legea Veche, cât și în Legea Harului, doar că ordinea trebuie văzută nu ca impusă din afară, pentru că „așa se face”, „așa trebuie” sau „așa e corect și așa nu”, ci ca venind dintr-o normalitate, din iubirea lui Dumnezeu. Prin urmare, nu o dată, deși vindecă pe cei cu boli incurabile, Iisus le poruncește să tacă și să slăvească pe Dumnezeu. Nu din secretomanie fiindcă este evident că de multe ori minunile s-au petrecut în prezența a sute și mii de martori, ci din dorința unei creșteri sănătoase a credinței. Urmarea credinței e minunea. Invers, atunci când ne așteptăm ca minunea să rodească din sine credință, ne înșelăm și dăm dovadă de nestatornicie.