Dar să nu creadă cineva că toți cei care merg la mănăstire se şi mântuiesc, numai datorită faptului ca au devenit monahi. Fiecare om va da socoteală lui Dumnezeu dacă şi-a sfinţit sau nu viaţa pe care şi-a ales-o. Peste tot este trebuinţă de mărime de suflet. Dumnezeu nu face oameni pricopsiţi sau nepricopsiţi, dar cel care nu are mărime de suflet, nepricopsit va rămâne orice viață şi-ar alege. În timp ce omul care are mărime de suflet, pricopseşte oriunde s-ar afla, deoarece harul dumnezeiesc se află cu el. Există oameni căsătoriţi care trăiesc foarte virtuos şi astfel se sfinţesc. Dacă un familist îl iubeşte pe Dumnezeu şi este atras de dragostea Lui, poate dobândi o mare sporire duhovnicească. Iar odată cu aceasta îşi înzestrează copiii cu virtuţi, creând astfel o familie bună, pentru care va lua îndoită răsplată de la Dumnezeu.

De aceea fiecare tânăr trebuie să aibă drept scop să se nevoiască cu mărime de suflet, astfel încât să-şi sfinţească viaţa pe care o va alege. Vrea căsătorie? Să se căsătorească, dar să se nevoiască pentru a deveni un bun familist şi să trăiască în sfinţenie. Vrea monahism? Să se facă monah, dar să se nevoiască pentru a deveni un călugăr bun.

Fiecare să-şi măsoare puterile sale, să vadă ce poate face şi, potrivit cu ele, să înainteze pe una din cele două căi.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 18)