Căsătoria – o viață cu totul nouă
Foarte mulți dintre cei care doresc să se căsătorească pornesc de la ideea că celălalt soț trebuie să-i accepte felul lui de-a fi și, dacă nu acceptă, înseamnă că nu se potrivesc. Căsătoria nu este semnul potrivirii depline, ci începutul unui proces de lungă durată, prin care cei doi vor ajunge la împlinirea în și prin celălalt. Harul dumnezeiesc îi unește pe cei doi într-o comuniune umană, dar și eclezială, dobândind puterea de a renunța, din dragoste jertfelnică, la ceea ce e nepotrivit pentru familie și pentru celălalt.
După un timp rezonabil de pregătire, destul pentru ca logodnicii să înțeleagă temeinic viața spre care se angajează, dar nu prea lung, pentru a nu vicia entuziasmul unirii în viața de familie, este necesar să aibă loc nașterea familiei prin căsătorie și nuntă.
Căsătoria civilă este momentul angajării ferme a viitorilor soți în fața societății, asumând tot ceea ce lumea în care trăim așteaptă de la familie. Ar fi potrivit ca mirii să primească și căsătoria civilă, și cea religioasă în aceeași zi. Cu toate acestea se observă adesea că între cele două momente este un decalaj destul de mare, datorat, în primul rând, tradițiilor regionale de organizare a nunții împreună cu ceremonialul și festivitatea în care este implicată întreaga familie.
Acest angajament civil, chiar dacă nu este considerat ca întemeiere a familiei creștine, implică o responsabilitate pentru cuvântul dat și, dacă precede nunta, ar trebui să fie integrat ca timp al logodnei, o pregătire în abstinență și fidelitate pentru unirea cu Hristos.
Pruncul, atunci când se naște, părăsește pântecele mamei și începe o nouă viață. La fel și soții, prin nuntă renunță la viața veche și asumă o trăire nouă.
Aș îndrăzni să spun că etapa cea mai dificilă este aceea a părăsirii vieții celei vechi. Foarte mulți dintre cei care doresc să se căsătorească pornesc de la ideea că celălalt soț trebuie să-i accepte felul lui de-a fi și, dacă nu acceptă, înseamnă că nu se potrivesc. Îndrăznesc să spun că o astfel de abordare nu este ziditoare. Căsătoria nu este semnul potrivirii depline, ci începutul unui proces de lungă durată, prin care cei doi vor ajunge la împlinirea în și prin celălalt. Harul dumnezeiesc îi unește pe cei doi într-o comuniune umană, dar și eclezială. Cei doi ajung la o unire într-un gând și o încununare într-un trup, dobândind puterea de a renunța, din dragoste jertfelnică, la ceea ce e nepotrivit pentru familie și pentru celălalt.
(Pr. Patriciu Vlaicu, Împlinirea omului în viața de familie, Editura Apostolia, Paris, 2021, pp. 87-88)
Îți mai recomandăm și: În căsnicie, unitatea cu celălalt ne ajută sa devenim noi înșine pe deplin
Nunta închipuie unirea tainică dintre Hristos și Biserică
