Părinţii Bisericii învaţă că, prin căsătorie, familia devine o mică biserică şi că, trăind în mod conştient această realitate spirituală, care nu e o realitate lipsită de consecinţe covârşitor de importante, soţul şi soţia pot birui lumea. Familia se hrăneşte din trupul şi din sângele lui Hristos. Dacă nu e susţinută, întărită şi fructificată cu pâinea cea spre fiinţă, deci cu puterea Celui Care a spus „Eu sunt pâinea vieţii”, familia se dezagregă îndepărtându-se din ce în ce mai mult de comuniunea hristică. Unitatea familiei este harismatică şi sacramentală, drept pentru care, asemenea talanţilor din parabolă, se cere înmulţită. Familia îşi află hrana în comuniunea cu Hristos; or, cum poţi fi mai sigur că te afli în Hristos, decât primindu-I euharistic Trupul şi Sângele? Evident deci că cel care, într-un fel sau altul, se îndepărtează de Hristos pierde principiul unităţii şi sfărâmă fiinţa spirituală a cuplului care, asemenea Bisericii, se sprijină pe piatra cea din capul unghiului, adică pe însuşi Hristos Iisus.

Întotdeauna, urmarea păcatului e îndepărtarea de comuniunea euharistică; tocmai de aceea ne este indispensabil să-L primim pe Hristos prin Taina Sfântă a împărtăşaniei lăsată, să nu uităm, „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”. Taina Mărturisirii, precedând Euharistia, e esenţială din acest punct de vedere, pentru că scopul său imediat este acela de reconciliere vizibilă, obiectivă, poruncită de Însuşi Mântuitorul: „Deci dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău, şi apoi, venind, adu darul tău”. Deci chiar înaintea mărturisirii, prin rugăciunea împreună a cuplului, atât de bineplăcută lui Dumnezeu, iertarea mutuală a greşelilor se vădeşte a fi necesară.

Dacă, bunăoară, unul dintre cei doi se îndepărtează de Biserică, acesta va altera unitatea cuplului, care e organismul unui trup eclezial bazat pe Hristos. Căsnicia creştină nu are altă bază decât pe Hristos, în unitatea Sa cu Tatăl, cu Duhul Sfânt şi cu Biserica-mireasă. Nu ne putem separa de Hristos, rămânând totuşi în Biserica Sa; iar în afara Bisericii nu ne putem uni cu Hristos. Ar însemna să-L divizăm pe Fiul lui Dumnezeu, ceea ce e imposibil. Unitatea cuplului rezidă numai şi numai în Hristos, Care e inseparabil de Biserica Sa. Cel care se îndepărtează de Biserică se rupe de Hristos. O Taină nu e un principiu mecanic sau administrativ; nu constă doar în consemnarea faptului că unul sau altul a fost botezat în cutare zi, la cutare oră, sau că cineva a fost căsătorit cu altcineva de un preot, într-o zi, la o anumită oră, şi cu asta basta. Tainele sunt vii şi arzătoare, pentru că toate se hrănesc din Sfânta Treime. Fiecare Taină aduce în om mărturia prezenţei de viaţă dătătoare a Duhului Sfânt, care lucrează împreună, dar în acelaşi timp distinct, cu Fiul, la împlinirea voinţei Tatălui. Taina este sinonimul vieţii.Tainele sunt viaţa Bisericii căci prin ele, Hristos se oferă pe Sine tuturor credincioşilor, prin lucrarea Duhului Sfânt. Cum ne-am putea imagina că taina unităţii poate trăi în afara locului harismatic al comuniunii, care e adunarea, Ecclesia, aflată mereu sub veşnica ascultare a lui Hristos, unicul ei fundament? După învăţătura ortodoxă, cuplul se înscrie în mod firesc în Biserică, în măsura în care se clădeşte pe acelaşi fundament; pe de altă parte, aceeaşi învăţătură ne arată că Tainele nu lucrează în afara Bisericii. Să căutăm deci mai la adânc, spre dezvăluirea acestui mister.

În Taina Cununiei, cuplul nu-şi mai aparţine sieşi, de vreme ce chiar esenţa unităţii sale, esenţa realităiţii sale ca familie nu stă în sine, ci în Hristos Iisus. În afara Unului divin nu există unitate. Fără Hristos, nu se poate vorbi de o unitate a cuplului şi deci de o Taină a Cununiei. Cei care se căsătoresc creştineşte se unesc mai întâi, cu Hristos şi, prin intermediul acestei uniuni, se unesc între ei. Cuplul aparţine unităţii sale, cuplul aparţine lui Hristos şi se aşază, astfel, în slujba Bisericii Sale. Primul scop al cuplului va fi, deci, acela de a-L sluji pe Hristos, în Biserica Sa, căreia îi devine, firesc, parte însemnată. În cazul în care cuplul se închide şi trăieşte doar pentru sine, egoist, se îndepărtează de unitatea sa reală, Iisus Hristos, inseparabil de Biserică. Hristos poate cere totul cuplului, iar cuplul trebuie să-I ofere totul lui Hristos. Altfel comuniunea dispare, deoarece nu mai porneşte de la principiul cel adevărat. În viaţa duhovnicească nu e loc de neutralitate: „O, de-ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea”. Cel care nu-şi dedică viaţa lui Hristos, fie că e sau nu conştient, devine sclav al prinţului acestei lumi.

Orice cuplu lipsit de conştiinţa că stă în slujba lui Hristos sau care nu face eforturi vizibile în acest sens e sortit pieirii, chiar dacă persistă într-o aparenţă, de altfel iluzorie, a unităţii. E o iluzie, pentru că nu e suficient ca bărbatul şi femeia să trăiască împreună şi să se suporte unul pe altul respectând convenţiile lumii sau în virtutea unor interese, şi acestea lumeşti. Din punct de vedere spiritual, un asemenea cuplu, o asemenea familie pur şi simplu nu mai există! Ceea ce, desigur, nu înseamnă nici pe departe că şansa unei renaşteri ar fi imposibilă, dacă bărbatul şi femeia se hotărăsc să-şi schimbe viaţa. Dumnezeu este mult milostiv şi nu există talant îngropat atât de adânc, încât să nu poată fi dezgropat şi, apoi, redăruit spre creştere şi înmulţire interioară. Sunt şi cazuri în care cei doi caută o înţelegere intelectuală sau afectivă şi pe aceasta îşi clădesc unitatea. Dar, mai devreme sau mai târziu, viermele degradării care roade în taină se va vădi. Căci fundamentul unui asemenea cuplu nu e aurul veşnic, ci fierul acestei lumi, care în cele din urmă tot în rugină sfârşeşte.

(Pr. Michel Philippe Laroche, Un singur trup – Aventura mistică a cuplului, Editura Amarcord, Timişoara, 1995; p. 20-23)