Câtă cinste are cineva a fi om şi a vorbi cu Dumnezeu o cunosc şi o ştiu toţi, iar s-o dovedească cu cuvântul, cinstea aceasta mulţi nu pot, căci această cinste întrece marea cuviinţă a îngerilor, pe care lucru şi ei toţi îl ştiu bine. Să cunoşti că ei aduc rugăciunile proorocilor la Dumnezeu şi laudele la Stăpân cu multă frică, având obrazele şi picioarele lor acoperite cu multă smerenie, iar cu cei ce zboară şi nu pot să se aşeze, arată frica ce o au şi aceasta mi se pare că o fac în acest fel, ca să ne înveţe pe noi la vremea rugăciunii să uităm firea cea omenească cu nevoinţa şi cu frica pe care o avem atunci să nu vedem, nici să ni se nălucească vreun lucru de ale lumii acesteia, ci să ni se pară că suntem în mijlocul îngerilor şi facem închinăciunea ce o fac ei, că celelalte ale noastre au multă despărţire şi firea şi umblarea şi înţelepciunea şi mintea şi toate celelalte, iar rugăciunea este un lucru de obşte şi îngerilor şi oamenilor şi nu este nimic între dânşii ca să despartă aceste două firi la rugăciune. Această rugăciune te deosebeşte de dobitoacele cele necuvântătoare, rugăciunea aceasta te face soţ cu îngerii, aceasta poate curând să te înalţe în viaţă şi purtarea şi cinstea şi norocul şi în înţelepciunea şi în înţelegerea ta cea bună. Şi te face să te nevoieşti în toată viaţa ta să fii în rugăciune şi la slujba lui Dumnezeu, pentru că ce lucru este atunci mai cinstit la om decât acesta? Adică să vorbească cu Dumnezeu, ce este mai drept şi mai înfrumuseţat şi mai înţelept decât aceasta? Că în vreme ce cei ce vorbesc cu oamenii cei înţelepţi se înţelepţesc curând şi ei ca şi aceia din vorba multă şi deasă ce o fac, dar de se cade să tăcem pentru cei ce vorbesc cu Dumnezeu şi se roagă, câtă înţelepciune şi câte fapte bune dă molitva şi rugăciunea? (din vol. Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, pp. 87-88)