În vremea aceea au stat în loc șes Iisus, mulțime multă de ucenici ai Săi și mulțime mare de popor din toată Iudeea, din Ierusalim și de pe țărmul Tirului și al Sidonului, care veniseră să-L asculte și să se vindece de bolile lor. Și cei chinuiți de duhuri necurate se vindecau. Și toată mulțimea căuta să se atingă de El, că putere ieșea din El și-i vindeca pe toți. Iar El, ridicându-Și ochii spre ucenicii Săi, zicea: Fericiți sunteți voi, cei săraci, că a voastră este Împărăția lui Dumnezeu. Fericiți sunteți voi, care flămânziți acum, că vă veți sătura. Fericiți sunteți voi, cei ce plângeți acum, că veți râde. Fericiți veți fi când oamenii vă vor urî pe voi și vă vor izgoni dintre ei și vă vor batjocori și vor lepăda numele vostru, ca rău, din pricina Fiului Omului. Bucurați-vă în ziua aceea și vă veseliți, că, iată, plata voastră este multă în ceruri. (Luca 6, 17-23) (Vineri în săptămâna a 19-a după Rusalii)

Evanghelistul Luca e un autor care încearcă să relateze evenimentele cât mai istoric cu putință, accentuând impresiile cele mai palpabile, vizuale, fizice. El descrie marea cuvântare a lui Iisus ca având loc nu pe un munte, așa cum reiese de la Matei, ci la baza lui, la un loc șes, unde  venise multă lume nu numai din Galileea și împrejurimi, ci și din Iudeea, Ierusalim, Fenicia ca să-L asculte și să se vindece de boli. Probabil era la malul Mării Galileii.

Se înțelege că oameni din depărtări veniseră să Îl asculte pe Domnul și să se vindece. Ba chiar voiau să se atingă de El ca să se vindece imediat. Ce faimă trebuie să fi căpătat acest „nou proroc”, despre care nu nu se știa mai nimic! El era cunoscut că „vestește cuvânt cu putere multă” (Luca 3, 32) pentru inimile oamenilor și nu făcând propaganda politicii veacului. Dar mai ales avea faima de vindecător. Vindecase demonizați numai cu vorba, bolnavi de friguri, un paralitic, iar la îndemnul Lui, Simon prinsese mulți pești la o oră cu totul neobișnuită. Pe deasupra, avea curajul să îi înfrunte pe fariseii care se supăraseră pe El că iartă păcatele și că nu respectă sabatul. 

În partea a doua a pericopei, Evanghelistul amintește că Iisus atunci Și-a ridicat ochii spre ucenici și a început să predice. Luca expune numai patru Fericiri și nu nouă ca Matei. În stilul caracteristic al accentuării concretului, trece peste orice posibilă spiritualizare a discursului. Domnul îi fericește pe cei săraci, nu cu duhul, așa cum notase Matei, ci pe cei ce plâng pur și simplu; apoi, pe cei ce flămânzesc și nu face nicio aluzie la spirituala foame de dreptate. În sfârșit, îi fericește pe cei ce vor fi prigoniți și lepădați pentru numele Lui. Pe aceștia îi îmbărbătează părintește. Nu ar fi primii care pățesc astfel, căci așa s-a întâmplat și mai înainte cu prorocii. 

Ce pot să însemne aceste patru fericiri? Să fie vorba despre un alt mesaj decât cel pe care îl auzim la fiecare Liturghie, în timpul antifonului al treilea? Citind cu atenție textul, remarcăm că cei vizați sunt fericiți acum, în prezent, nu cândva în viitor. Cei săraci posedă deja Împărăția cerurilor. Pe pământ nu au nimic. Toată grija, toată nădejdea, se îndreaptă spre cer. Speranța pe pământ și în planuri atent elaborate nu fac parte din realitatea săracilor. Iisus accentuează și mai tare acest aspect când vorbește de cei ce flămânzesc și plâng acum în momentul discursului. Unii dintre cei de față aveau de ce să se plângă, poate de lipsa sănătății și de aceea veniseră. Dar cu siguranță între timp pe toți îi lovise mult mai concret foamea care nu așteaptă prea mult pe nimeni. Cei flămânzi se vor sătura, iar cei ce plâng vor râde. Acum sau cel mult în viitorul foarte apropiat. Iisus promite atenuarea carenței aici și acum. E greu de înțeles pentru noi care ne rugăm și nu ni se îndeplinește pe loc rugăciunea. Cei în prezența Sa, pe malul mării, însă intră în atemporalul dumnezeiesc și primesc fericirea, pregustă ceea ce îi așteaptă în eternitate. În prezența lui Iisus e prezentă și Împărăția. Totodată, foamea și plânsul încetează. 

Problema este ce se va întâmpla după? Când El nu o să mai fie în mijlocul lor, atunci fărâma de „etern” se destramă. Vor veni iar plângerea și foamea. Unii vor fi prigoniți pentru numele Lui, urâți, batjocoriți și considerați cu nume rău. Astfel, în cea de-a patra fericire intervine planul viitor. Sentințele nu mai sunt scurte. Punctualul „acum” nu necesita acolo explicații. Viitorul însă naște nesiguranțe și temeri, iar oamenii au nevoie de încurajare. Iar Hristos le vestește și cele rele care se vor întâmpla, dar, totodată, îi îndeamnă la bucurie și la veselie, două sentimente care alungă teama. Așa s-a întâmplat și în vechime cu alți profeți care au fost, la rândul lor, prigoniți. Nimic nou cu alte cuvinte. Plângerea e urmată de zâmbet, ba chiar de râs. Foamea e urmată de săturare, iar prigoana încă neprezentă, dar susceptibilă să se întâmple, va fi urmată de bucurie. În eterna schimbare de stare, de la carență la fericire, apoi iar la carență, aceasta fiind condiția umană în general, omul trebuie să aibă un singur gând, anume Împărăția cerurilor, acel „acum” aflat dincolo de timpul pământesc, în care fluctuația lumească încetează. O zicere înțeleaptă e aceea că dacă ai momente de bucurie extremă, să stai liniștit, că ele or să treacă. Dar și la fel, dacă ai momente de tulburare, necazuri grozave, tot la fel să stai liniștit, fiindcă și acelea o să treacă. Însă în toate se află Împărăția lui Dumnezeu, numai să avem ochi și urechi ca să simțim.