Martor la acestea este Viros, eparhul Siciliei, care se asemăna în purtări cu numele pe care-l purta (numele lui în latină înseamnă „vier”) şi care, aşa cum era cu totul dedat la miresme, tot aşa era şi la aprinderi. Citim în Istorii că acest rob al dezmierdărilor, iar nu eparh, era atât de robit de mirosul trandafirilor, încât, ca să nu-i lipsească vreodată din miros parfumul lor în vremea înfloririi, umplea o traistă cu ei şi, spânzurându-şi-o apoi înaintea capului asemenea vizitiilor care leagă traiste cu grăunţe la gurile cailor, umbla aşa fermecat ca un vier pe străzile Siciliei. Aceasta era, într-adevăr, o desfătare care rău se mai potrivea la nările unei [asemenea] vietăţi mârşave şi puturoase. Pe Viros l-a întrecut împăratul Aurelie Antonie care, fiind atent să-şi fericească nările şi înşelându-şi astfel şi celelalte simţuri ale lui şi întreg trupul, aduna mulţi trandafiri şi scotea o mulţime de apă de trandafiri (esenţă), atât cât umplea cu ea o cisternă mică. Şi astfel, în vremea verii nepriceputul împărat se dezbrăca şi intra în cisternă, înota, se bucura şi se veselea. Dar nu numai aceasta, ci îşi făcea opaiţul [să ardă] cu preapreţiosul balsam cel de mult preţ şi preamirositor, ca să-i dea mireasmă până şi fumul [scos] de el. Iată la ce măsuri necuvioase ajunge [patima] dulceţii mirosului.

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri, Editura Egumenița, Galați, p. 146)