Ar trebui să putem contempla în fiecare dintre noi, la modul firesc, simplu, prin chiar structura noastră de creați « după chipul și asemănarea » lui Dumnezeu (Facere), pe Dumnezeu Însuși Cel Treime de Persoane dumnezeiești. Prin actul creației omul este dintru început o icoană a Sfintei Treimi. Și nu atât una statică, inertă, cât vie și dinamică în măsura în care tinderea sa spre îndumnezeire, prin asumarea personală a poruncilor evanghelice, îl poartă la cât mai deplina asemănare cu Prototipul Său. Ar fi minunat ca în această conștiință, cu toată întunecarea pe care o resimțim prin păcat, să ne putem regăsi unii pe alții ca purtători ai unei Taine care trimite dinspre însăși alcătuirea noastră către Creator. Cumva, să oferim în plan personal și relațional acea « transparență » prin care, întâlnindu-ne aproapele, să-L întâlnească (și) prin noi pe Dumnezeu. Creștinismul spre asta ne poartă, omul îmbunătățit duhovnicește nefiind altceva decât un martor tot mai viu al Prezenței dumnezeiești , și aceasta prin propria sa prezență de persoană. Noblețea și delicatețea resimțite în întâlnirea cu aproapele, și mai ales cu omul duhovnicesc, le văd legate de fiorul lăuntric al intuirii Prezenței Celui care face infinit prețios pe omul din fața ta prin investirea Lui în el.

Cea mai vie icoană sălășluită printre noi în lume este Însuși Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, icoană a Tatălui ceresc pe care Maica Domnului ne-o aduce prin « da »-ul care schimbă cursul istoriei, împărțind veacurile prin înainte și după Hristos. Următori Lui îi avem pe sfinți, cele mai reușite prin asemănare icoane ale Sale. Spunea un copil atât de inspirat că « icoanele sfinților sunt pozele de familie ale lui Dumnezeu ». Astfel că pe măsură ce lumea cunoaște oameni tot mai asemănători cu Dumnezeu, se umple cu icoane minunate, vii, care îi conduc și pe ceilalți la întâlnirea cu Dumnezeu.

Vorbind însă despre reprezentările iconografice din istorie, care sunt transpunerea pe lemn sau pe zid a imaginii icoanelor vii care sunt Persoanele sfinte, suntem conștienți de faptul că temeiul absolut al acestor reprezentări îl constituie Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Putem reprezenta ceea ce cade sub incidența simțurilor noastre, ceea ce ochii noștri au văzut, urechile au auzit, mâinile au păpăit. Îl reprezentăm deci pe Cel care a luat trup pentru a asuma umanitatea noastră desăvârșit. Îi reprezentăm pe cei următori Lui, care prin viața lor l-au făcut contemplat în lume pe Modelul lor dumnezeiesc-omenesc, omul desăvârșit. Cum însă putem noi reprezenta Persoanele dumnezeiești care nu S-au întrupat? Reprezentarea antropomorfică a lui Dumnezeu Tatăl printr-un bătrân își are limitările ei. Reprezentarea Duhului prin limbi de foc sau porumbel o facem întrucât sunt semne care ne ajută teologic spre întâlnirea cu El, dar conștienți de limitarea lor ca putere de reprezentare teologică (nu există o formă fizică anume în istorie care să reprezinte pe Duhul, întrucât Acesta în multe chipuri și-a făcut cunoscută prezența; Hristos însă, omul care a fost în istorie, este așa pentu veșnicie).

În concluzie, întrucât din Sfânta Treime Fiul s-a întrupat, Fiul poate fi reprezentat, Hristos Însuși purtându-ne către înțelegerea că pe Tatăl nu L-a văzut nimeni, decât numai Fiul, iar cine L-a văzut pe Fiul L-a văzut pe Tatăl. Cu alte cuvinte, reprezentându-L pe Fiul, această reprezentare ne poartă la întâlnirea și cu Tatăl, și deopotrivă cu Duhul Sfânt (întâlnire facilitată de faptul că scriitorul de icoană sub inspirația Acestuia din urmă își scrie reprezentarea). Altfel spus, icoana Fiului poate fi considerată o icoană a Sfintei Treimi. În acest context, constatăm că icoana oferită de Rubliov, numită « ospitalitatea lui Avraam », încercare de reprezentare a Sfintei Treimi pornind de la arătarea pe pământ a celor trei îngeri la stejarul de la Mamvri, « ocolește »în plan artistic Întruparea, care este temei absolut al reprezentării iconografice, după mărturia sfântului Ioan Damaschin. Este deci o reprezentare minunată, inspirată, dar care cere prudență teologică în a o desemna fără nuanțare icoana (prin excelență) a Sfintei Treimi.

Închinându-ne Sfintei Treimi prin ea, nu avem în vedere că Dumnezeu arată ca trei îngeri. Avem de-a face cu o reprezentare angelomorfă, care în ultimă instanță este antropomorfă în măsura în care nu știm exact cum sunt îngerii, «arătarea de îngeri» la care au putut participa oamenii în istorie arătându-i, poate tocmai pentru a-i putea primi mai ușor, asemănători cu noi. Ar trebui ca teologic să nu renunțăm la a vedea întâi de toate această icoană ca scenă a ospitalității lui Avraam care ne poartă, iată, prin reprezentare de îngeri, către Dumnezeu Însuși, « soluție » iconografică venită în contextul dificultății noastre extreme, structurale, de a ne reprezenta pe Dumnezeul cel dincolo de puterile cuprinderii omenești. Neuitând totodată că, începând cu Întruparea, tinderea aceasta a umanului de a-și reprezenta Divinul, respectiv necreatul cu ajutorul elementelor creatului (îngeri, oameni, limbi de foc, suflare de vânt, etc) a primit un răspuns definitiv și radical împlinitor prin Fiul, de care ne împărtășim prin Prezența Lui efectivă de om în mijlocul oamenilor în istorie, contemplând trupește printr­-o Icoană cum nu se poate mai vie, din această viață, pe Însuși Dumnezeul cel viu.