Ne cere să ne muiem cârpele de suflete în ea și să le curățăm, rugându-ne. Ne poruncește nouă, fantomelor de fum ce acoperă icoanele care am uitat că suntem, să le curățim de noi înșine... Și când nu mai răzbim cu apa, ne dă Sângele Lui.

Ne-am apucat de treabă, asudând tot mai tare și suspinând tot mai din adânc. Nu le vine deloc ușor fantomelor de fum să se șteargă, să se îndepărteze pe ele însele, să dispară... Am devenit o crustă tare și groasă. Sticloasă. Toată viața noastră murdară e adunată în ea. Pute îngrozitor când o rupi. Dar frecând-o, întunericul ei încetează să strălucească, își pierde magia. Devenind mată, opacizându-se, se descoperă drept ce e de fapt: carnea morții. Strălucirea reflectată în luciul ei o făcea să pară vie...

Dar viața se arată abia de sub ea, când un petec de obraz, apoi întreaga față și restul trupului de lumină, apar pe rând, mădular cu mădular, ca și cum un mort s-ar ridica greoi din adâncul gropii...

Când am terminat de curățat și icoanele noastre au înviat din noi, se pot deschide larg ușile Bisericii. Larg, ca o gură care strigă fără cuvinte: Vino și vezi!
Icoanele noastre, pictate de Dumnezeu la Botez, strălucesc acum de lumina Împărăției cerești. Acum se pot vedea și prin noi cerurile deschise și îngerii care urcă și coboară peste Hristos. Abia acum pericopa de azi e gata de binevestit. Căci Biserica vestește Evanghelia arătând lumii împlinirea ei.

Acesta e visul pe care l-am avut ascultând Evanghelia acestei duminici. Să ne ajute Domnul să-l trăim! Amin.