Învăţătura tradiţională şi consacrată a Bisericii Ortodoxe este aceea că harul dumnezeiesc sfinţitor şi desăvârşitor, unul în fiinţa sa, se împărtăşeşte asupra lumii într-o multitudine sau plenitudine de daruri duhovniceşti. Prin fiecare dintre cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii, Dumnezeu oferă, din iubire şi în mod absolut gratuit, harul şi darurile. Prin urmare, fiecare dintre aceste lucrări sfinţitoare împărtăşesc acelaşi har, roditor în variate daruri.

Spre exemplu, prin Sfânta Taină a Botezului, primitorului acesteia i se iartă păcatul strămoşesc (iar în cazul în care este botezat mai târziu, şi păcatele personale săvârşite până la momentul Botezului), iar în „adâncul de taină” al sufletului său, purificat prin apa baptismală, sfinţită şi sfinţitoare, Se sălăşluieşte Hristos, Care va rămâne permanent prezent în sufletul omului, chiar dacă el nu realizează totdeauna această realitate a vieţii sale spirituale sau chiar dacă nu colaborează eficient cu Hristos şi cu harul dumnezeiesc primit.

Prin Sfânta Taină a Pocăinţei, penitentului sau creştinului care se mărturiseşte deplin şi smerit, ca înaintea Domnului, i se iartă păcatele, fapt care duce la redobândirea liniştii şi a împăcării cu Dumnezeu, cu semenii şi cu el însuşi.

Prin Taina Sfântului Maslu, de asemenea, persoanei sau persoanelor care o primesc li se dăruieşte uşurarea de suferinţe, „ridicarea” lor şi iertarea păcatelor. Chiar dacă uşurarea bolii nu are totdeauna efecte vizibile în plan fizic sau somatic, Taina Maslului produce efecte depline în plan spiritual, adică în ordinea cea mai importantă a vieţii umane şi asupra elementului celui mai important din constituţia sau alcătuirea omenească – sufletul. Omul este alcătuit din trup şi suflet; cel dintâi, muritor şi supus – după moarte şi până la a doua venire a Mântuitorului – degradării, însă sufletul, care este veşnic, îşi ia răsplata faptelor sale bune sau rele. Chiar dacă nu totdeauna este vindecată boală trupească, prin intermediul acestei Taine, toţi cei care au primit-o cu reală credinţă şi de la slujitori vrednici au simţit uşurarea şi alinarea suferinţei sufleteşti, căci, în plan duhovnicesc, pentru cei preocupaţi de îmbunătăţirea vieţii lor spirituale, eroarea, greşeala, păcatul şi fărădelegea produc dureri mari şi mai greu de suportat decât însăşi suferinţa trupească şi, din acest motiv, uşurarea şi liniştea sufletească sunt esenţiale.

Prin Taina Hirotoniei, pentru a mai adăuga încă un exemplu, persoana vrednică de aceasta primeşte, prin punerea mâinilor şi rugăciunile ierarhului, harul ce îi conferă calitatea şi puterea de a săvârşi lucrările specifice treptei sale sacramentale: administrativă, învăţătorească şi sfinţitoare. Iar evlavia ortodoxă cunoaşte preoţi cu daruri diferite. Unul este bun slujitor, înzestrat cu o voce frumoasă, altul este un predicator deosebit, altul are darul ascultării şi al alinării, unul este un iscusit duhovnic, altul este un bun organizator sau un spirit administrativ de excepţie, şi această listă ar putea fi mult lărgită. Ea demonstrează, în fond, acelaşi adevăr, şi anume faptul că harul Sfintei Taine a Hirotoniei, administrat unul şi acelaşi tuturor candidaţilor la Preoţie, lucrează apoi nuanţat şi diversificat, în funcţie de sensibilitatea şi grija fiecăruia, în multitudine de daruri.

Distribuitori proprii ai harului

Acelaşi lucru se petrece în cadrul fiecărei Sfinte Taine şi, implicit, şi în cadrul Tainei Sfintei Cununii. Din nefericire, pentru mulţi dintre mirii şi viitorii soţi, ba chiar şi pentru mulţi dintre naşii de astăzi, cununia religioasă are aspectul de spectacol religios tradiţional. Astăzi „dă bine” ca pe o înregistrare video să poţi privi mai târziu amintiri legate de acest moment al vieţii, iar între multitudinea de urări şi de flori, printre acorduri muzicale şi paşi de dans, „episodul bisericesc” de aproape o oră, cu o biserică frumos pictată, cu veşminte sclipitoare, cu fum de tămâie şi iz de vechime, ba chiar şi cu un cuvânt inspirat şi sensibil din partea preotului, încântă auditoriul, începând cu protagoniştii – mirii, naşii, părinţii, rudeniile, prietenii prezenţi.

Dacă înainte, intrarea într-o biserică era socotită un gest retrograd, sancţionabil, astăzi aceasta dă oarecum farmec, printre obiceiurile, datinile şi tradiţiile legate de nuntă şi respectate într-o măsură mai mare sau mai mică de fiecare cuplu.

De multe ori, tinerii îndrăgostiţi, copleşiţi de sublimitatea momentului, nici nu prea realizează bogăţia acestei slujbe şi simbolismul ei înalt. Câţi dintre ei mai ştiu că punerea cununiilor pe capete îi face asemănători, în demnitate şi cinste, cu împăraţii şi regii de altădată, că în baza acestui simbolism mireasa reprezintă pentru mire regina sufletului său, iar mirele reprezintă pentru soţia lui împăratul vieţii sale? Mai degrabă sunt preocupaţi de superstiţiile legate de acest moment, decât de pătrunderea în miezul şi misterul Tainei. Miresele caută să se ascundă una de alta, temându-se că simpla lor vedere reciprocă este un semn rău, când, dimpotrivă, frumos ar fi să se vadă şi să se felicite pentru alegerea făcută. Sunt atenţi să calce în Starea Civilă şi apoi în locaşul de cult „cu dreptul”, pentru a nu porni greu şi rău în viaţa de familie. Unele mirese, de alţii sfătuite, caută să calce pe picior mirele, crezând că astfel vor „cânta” în familie sau o vor conduce ele, în timp ce familia este un altar de jertfă a egoismului, un loc şi mediu al iubirii, respectului, ajutorării şi dăruirii reciproce.

Însă şi mai puţini sunt aceia care cunosc şi cultivă în mod autentic harul primit în cadrul acestei Sfinte Taine. Or, formele generale de manifestare ale acestuia sunt dragostea sinceră şi curată, ajutorarea, respectul reciproc şi preţuirea, grija şi îndelungă rabdarea soţilor, preocuparea faţă de naşterea, creşterea şi educarea copiilor, toate acestea aflându-se în slujba scopului esenţial al familiei – mântuirea membrilor ei. Iar acest har şi aceste daruri, deşi îşi fac simţită permanent prezenţa, pot fi mult mai uşor sesizate, în perioadele de încercare, de cumpănă, de suferinţă şi boală, în „situaţiile limită” din viaţa ei.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, socotind că „Hristos este ascuns în poruncile Sale” şi că omul Îl descoperă pe măsura împlinirii sau a respectării lor, consideră că fiecare „îşi este distribuitor propriu al harului”, în sensul că harul acesta dăruit de către Dumnezeu este simţit şi trăit în funcţie de sensibilitatea fiecăruia dintre cei doi soţi, pe măsura preocupărilor acestora pentru o viaţă duhovnicească înaltă. În mod contrar, nesesizarea acestuia, ignorarea sau tăgăduirea lui, neconştientizarea prezenţei şi lucrării sale îi privează pe cei doi soţi de ceea ce este mai frumos şi veşnic în relaţia lor – elementul de spiritualitate.