Etimologic, termenul de ateism vine din gr. ateos – fără de Dumnezeu (format din prefixul a privativ - (fără) + sufixul teos . Din perspectiva raporturilor care se stabilesc între necunoaștere (vezi FA 17, 23) și refuzul cunoașterii Divinității, putem menționa o definiție, așa cum o regăsim la Aristotel când vorbește despre liberul arbitru: credința este o problemă de libertate. Libertatea nu este altceva decât posibilitatea actelor personale centrate, care unește laturile subiectivă (fides qua creditur – credința prin care de crede) și obiectivă (fides quae creditur – credința care este crezută).

Făcând o întoarcere în timp și o necesară paranteză, polisemia ne obligă la o revenire, la conceptualizarea filosofiei anterioare creștinismului, așa cum este menționată de Lampe (1) - ne referim la atei - cei fără Zeu, zei.

În istoria gândirii, Epicur este considerat deschizătorul sistemului gnoseologic ateist, ceea ce pentru perioada romană se va datora lui Titus Lucretius Carus (De rerum natura, Cartea 1 și 2), unde acesta ne vorbește despre o lume fără divinități, alcătuită din atomi. Așa îl regăsim și în filosofia indiană a sec. VI î.Hr., atunci când filosofii Brihapasti și Dhișan puneau la îndoială autoritatea Vedelor, contestând creaționismul în favoarea naturalismului, dar și legile care îl guvernează. (Pr. Moșescu Victor)

(1) G.W.H, D.D. Lampe, A Patristic Greek Lexicon, Edited at The Clarendon Press, Oxford, 1961, p. 43.