Domnul, în predica Sa de pe munte, îi fericește pe „cei ce plâng”, după fericirea celor „săraci cu duhul”, adică a celor smeriți. Cel care este cu adevărat smerit are plânsul neîncetat, deoarece își simte ticăloșia întru toate și se roagă cu durere către „Cel Care poate să mântuiască” ‒ Dumnezeu.

Plânsul se naște din simțirea micimii, a nimicniciei, a ticăloșiei și a neputinței omului. Plânsul este cel mai nemincinos ambasador către aceia care pot oferi izbăvire și ajutor, mai cu seamă însă către Dumnezeu, Cel Care este singurul vrednic să dea mângâiere. Plânsul nu exista atunci când omul se afla în sânurile iubirii desăvârșite și ale înfierii lui Dumnezeu. A fost adăugat și acesta la pedepsele pedagogice date împotriva neobrăzării omenești de după căderea din Rai.

(Gheron Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia)