„Cel ce binecuvintezi pe cei ce Te binecuvintează, Doamne, şi sfinţeşti pe cei ce nădăjduiesc întru Tine, mântuieşte poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta. Plinirea Bisericii Tale o păzeşte; sfinţeşte pe cei ce iubesc podoaba casei Tale; Tu pe aceştia îi preamăreşte cu dumnezeiască puterea Ta şi nu ne lăsa pe noi, cei ce nădăjduim întru Tine. Pace lumii Tale dăruieşte, bisericilor Tale, preoţilor, binecredinciosului popor român de pretutindeni şi armatei ţării noastre. Că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de Sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor, şi Ţie slavă şi mulţumire şi închinăciune înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

Rugăciunea Amvonului este rugăciunea cu care se încheie Slujba Sfintei Liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur. Poate fi considerată atât o rugăciune de mulţumire, cât şi una de cerere, de laudă şi de mărturisire a credinţei în Sfânta Treime.

Amvonul reprezenta în trecut un loc mai înalt, sub forma unui foişor sau balcon zidit în partea de miazănoapte a bisericii de unde preotul citea Sfânta Evanghelie. Era frumos împodobit cu sculpturi de lemn sau bronz, cu semnificaţii profunde: porumbelul, simbolul Duhului Sfânt care îl însoţea pe cel ce citeşte; crucea, simbol al credinţei etc. Tot din amvon preotul rostea predica, iar în timp ce cobora rostea rugăciunea de încheiere, de aceea ea se numeşte Rugăciunea Amvonului. În majoritatea bisericilor, însă, amvonul nu se mai foloseşte, rămânând doar un martor tăcut al vremurilor trecute.

În prezent, rugăciunea amvonului este rostită de către preot cu glas tare, în mijlocul Bisericii, stând cu faţa spre răsărit.