Taina dumnezeieștii Treimi şi trăirea ei în viaţa creştină o avem manifestată în toată plinătatea la sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt, în Duminica Cincizecimii. Importanţa acestei sărbători a dus la numirea ei în popor drept Duminica Mare. Săvârșirea dumnezeieștii Liturghii, continuată de Vecernia plecării genunchilor reprezintă centrul sărbătorii, chiar dacă astăzi sursele mediatice pun accentul pe binecuvântarea şi împărţirea ramurilor verzi de tei sau nuc.

La finalul celor şapte rugăciuni, cu un puternic mesaj teologic, urmează rânduială de binecuvântare a ramurilor verzi. Acestea sunt aduse în faţa Sfintelor Uşi, acolo unde preotul le stropeşte cu aghiasmă mică, rostind: „Se binecuvântează ramurile acestea cu harul Preasfântului Duh și prin stropire cu această apă sfințită, în numele Tatălui și al Fiului şi al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!”.

Ramurile de tei sunt împărţite credincioșilor de către slujitorii Bisericii. Acestea se iau acasă ca semn de binecuvântare și se așează la porţi, la uşile de la intrare şi chiar la icoane. Simbol al limbilor de foc – semn al pogorârii Duhului Sfânt peste Sfinţii Apostoli, au fost privite de către creştini drept semn al binecuvântării lui Dumnezeu. Din acest motiv a existat o grijă aparte pentru ramurile de tei binecuvântate la biserică în duminica Pogorârii Duhului Sfânt.

În cele mai multe zone din ţară, ele sunt păstrate la icoane până la odovania sărbătorii, adică până în sâmbăta de dinaintea Duminicii Tuturor Sfinţilor, deşi există practici ca ele să fie păstrate un an întreg.

Deşi nu este reglementat canonic, atunci când se usucă, ramurile pot fi arse într-un loc curat ori îngropate, pentru a se „reîntoarce” în natură. Având în vedere această corectă practică, este bine ca ramurile să nu fie aruncate la gunoi sau în alt loc, la întâmplare – pentru a nu nesocoti binecuvântarea lui Dumnezeu care a venit asupra lor, prin rugăciunea pe care preotul a rostit-o  în Duminica Pogorârii Duhului Sfânt.